JORN - Lonely Are the Brave

Desi cred ca cea mai reusita perioada a lui Jorn Lande a fost cea cu Masterplan, recunosc ca face treaba buna si singur, si in numeroasele colaborari pe scena rock/metal. Nu sclipitoare, dar hard rock-ul dat spre prog si un pic spre power il prinde foarte bine. Faptul ca tine cu tot dinadinsul sa-si apropie timbrul vocal de Coverdale sau Dio nu m-a incantat niciodata, partea buna insa este ca piesele nu sunt axate neaparat pe voce (exceptie refrenele, catchy as hell), chitara fiind personaj principal. Lonely Are the Brave prinde esenta intregului disc, bazata pe chitara, cu o sectie ritmica foarte rock si un parfum de acum un deceniu (nu in sensul rau); recunosc, mi-a captat atentia incat sa ascult si restul. Night City cred ca mi-a amintit cel mai tare de Dio, nu numai vocea, ci si restul compozitiei; fara a fi o piesa rea, nu pot spune ca m-a impresionat. In schimb, mi-a placut destul de mult War of the World, versurile avand o contributie speciala la asta, dar si elaboratele linii de chitara. Urmatoarele doua piese mi s-au parut oarecum la extremele albumului: Shadow People foarte heavy, cu riff-uri pe masura mitralierei de la inceput si cu versuri politico-sociale, apoi Soul of the Wind, aproape doom, trista, emotionala, cu o excelenta partitura de bas si cu versuri metaforice. N-am agreat Man of the Dark, in opinia mea foarte comuna; Promises mi-a devenit instantaneu preferata, poate pentru ca are un anume ritm apropiat de era Masterplan sau poate a nimerit pe corzile mele, nu stiu. The Inner Road a intrat usor in anonimat, apoi finalul o trece destul de tare in progresiv cu o Hellfire de peste 6 minute si usor obositoare. Cu piese faine si cu piese ce puteau lipsi, cu vocea amintind de doi colosi ai rock-ului, cu chitara in fata si cu tobele si basul in mare parte in forta, as cataloga albumul drept unul bun, fara a straluci.

(+) chitara in cea mai mare parte, partile catchy, vocea
(-) din nou, vocea (prietenii stiu de ce), unele piese fara personalitate

Mad Nota: 8