PARADISE LOST - Lost Paradise

In evolutia fiecarei trupe exista perioade nasoale si perioade de glorie. Ce copii erau alde Mackintosh si Polonick Holmes in 1990, ce candizi, ce true si ce sinceri. Un cimitir pe fundal, de preferat 1-2 cruci la vedere, atmosfera dezolanta, poate si cativa copaci desfrunziti si cat mai contorsionati, mainile musai in buzunar si nici cea mai mica urma de zambet pe chipuri. Aproape ca muzica devine secundara in cazul unui asemenea demers. Daca luam in considerare si bookletul cu doar 4 fatete, aproape integral alb-negru si lipsit total de ornamente, ne dam seama ca avem de-a face cu o chestie deosebita.

Sa presupunem ca as vedea albumul asta pentru prima data, fara a sti in prealabil ceva despre Paradise Lost. Oare ce concluzie as trage? Daca ma iau dupa sigla, clar, death metal. Dupa figurile baietilor si tricoul cu Confessor care il invesmanteaza pe Polonick, limpede ca cristalul, death metal. Titlurile pieselor - si nu mentionez acilea decat Deadly Inner Sense, Rotting Misery, Breeding Fear si Internal Torment II - fara dubiu, death metal. Exact cand sa trag linie si sa conchid, zbang, imi sare in ochi coperta. Oare cum am putut sa o trec cu vederea? Un cyborg ce pare chinuit de o suferinta umana, indoit de salele reci, metalice si pline de cablaraie si curent electric, ca si cum durerea nu i-ar fi straina. Ba mai mult, aproape de neinteles pentru mine, daca imaginatia nu imi joaca feste, pare sa dea unui interlocutor invizibil salutul nazist. Asta nu mai e death metal, de fapt nici nu se poate spune cu exactitate ce este.

Dupa apasarea butonului cu play realizez ca am intuit bine si chiar e death metal, de fapt in proportie de peste 80%, pentru ca pe alocuri avem si niste pasaje solemne, solouri maiestuoase, ba chiar si cate o clapa sporadica, elemente pe care unii le-ar cataloga drept influente doom.

Albumul asta a avut o soarta trista. L-au cam desfiintat redactori de renume, oameni cu o vasta cultura metalica, asistenti universitari si bibliotecari, oameni de la public relations si economisti, probabil ca si doctori. Bineinteles ca l-au improscat cu zoaie si tot felul de neaveniti care au urcat in metal conjunctural si la prima statie au coborat la fel de conjunctural. Eu nici nu stiu ce sa fac. Pe de-o parte realizez cat de bine este prins momentul 1990 in el - ca intr-o fotografie sepia cu un strabunic simpatic care ne zambeste de peste negura vremurilor si fara de care nu am fi aici - cu tot parfumul sau aparte, cu toata atitudinea puerila a trupelor si cu toate interpretarile stangace si pretioase. Mai realizez ca la o ascultare atenta sunt anumite pasaje care ne vorbesc timid despre un album de geniu care are sa iasa peste vreo 3 ani de zile, Icon. Asta inseamna ca, dincolo de toti si de toate, englezoii astia au o identitate proprie si ea s-a manifestat inca de timpuriu. Pe de alta parte imi e evident ca amatorii de interpretari cautate sau foarte tehnice or sa fie dezamagiti. Nu exista nici un refren care sa iti ramana in minte si nici un riff mai de doamne ajuta, vocea este guturala si complet necizelata iar pe alocuri avem de-a face cu pasaje de-a dreptul dezlanate si incalcite. Nici urma de inspiratie!

Dar, si e musai sa existe un dar, strabunicul simpatic despre care v-am vorbit mai devreme nu a fost tot timpul intelept, ba chiar a gafat destul de semnificativ pe alocuri. Important e ca a avut taria sa continue si a facut-o bine, iar acum, la senectute, isi tine toti nepotii pe genunchi si le fredoneaza o melodie noua, lucioasa si de neconceput in tineretea sa, plimbandu-le prin fata o fotografie roasa, veche, prafuita, cu un individ care se indoaie de sale si saluta ca nemtii, spunandu-le: Uite, tata, asta eram io cand eram tanar!

Sake Nota: 7