MONSTER MAGNET - Mastermind

Dintre toate trupele de stoner rock aparute la inceputul anilor ’90, Monster Magnet a fost influentata mai mult de Hawkwind decat de Black Sabbath. Poate din cauza substantelor consumate, muzica de pe Spine of God (1992), Tab… 25 (1993), Superjudge (1993) si Dopes to Infinity (1995) descrie mai mult experientele spatiale ale unor astronauti drogati si cu puteri de super-eroi, decat suferintele mentale ale unor simpli muritori. Odata cu Powertrip (1998), Monster Magnet au decis sa coboare cu picioarele pe pamant, iar cu God Says No (2001) au incercat chiar sa se faca acceptati de mainstream-ul rock (ma rog, ce n-as da ca toate albumele comerciale sa sune ca God Says No!). Au esuat insa, iar pe urmatoarele 2 discuri, Monolithic Baby! (2004) si 4-Way Diablo (2007), au tot cautat calea de a se reintoarce printre stele, Dave Wyndorf aproape reusind, la propriu, printr-o supradoza ratata.

Iata insa ca, la a treia incercare, The Bull God decoleaza, cu toate motoarele sale, alimentate de LSD, turate la maxim. Mastermind (2010) incepe cu Hallucination Bomb, o alegere destul de ciudata pentru prima piesa, fiind relativ lunga si fara alura de single, dar care ne anunta clar inceputul calatoriei in spatiu si timp: “Welcome to the grand adventure/You want it fast, but you’ll take it slow”. Toate indicatoarele de bord – groove-ul, sunetul, riff-urile, efectele spatial-psihedelice, ruperile de ritm, versurile – iti arata ca te indrepti direct catre Dopes to Infinity, cu mici detururi prin Powertrip.

Mastermind nu este insa o reeditare a acestor albume clasice, ci, mai degraba, continuatorul lor. Este extrem de variat, cu multe piese in forta, dominate de sunetul puternic al basului, scos mai in fata decat era in trecut. Nu vreau sa descriu aici chiar fiecare “etapa” a calatoriei, iti las placerea descoperirii. Totusi, nu ma pot abtine sa nu zic cate ceva despre Bored With Sorcery – piesa rapida, cu iz de garage rock, un fel de Silver Machine a lui Hawkwind on speed (aici “speed” avand strict sensul de viteza, pentru ca, din cealalta, aveau din belsug si Hawkwind), Gods and Punks – primul single, cu un pasaj de chitara pe la minutul 02:40 care mi-a adus aminte de Superjudge (albumul meu favorit), 100 Million Miles – inca o piesa rapida, perfecta live, catchy, cu refrenul  “Hey, there aint’ no pain 100 million miles away”, urmata de Perish in Fire – cu ritmuri tribale si cavalcade de riff-uri si When the Planes Fall from the Sky – cea mai lunga piesa de pe album, cu ritm apasator, atmosfera apocaliptica si versuri gen “When the planes fall from the sky/You’ll understand/When the oceans turn to flames/You’ll understand”. Iti mai spun si de Fuzz Pig – trei minute de dementa pura, cu muzicuta si chitara distorsionata in stil Stooges, care suna chiar mai bine ca Tab… 25!

Ma opresc aici, sunt multe de spus, practic fiecare piesa are cate ceva deosebit, iar aproape toate abunda de solo-urile lui Ed Mundell, care se dedica acum 200% formatiei sale de baza, dupa renuntarea la proiectul Atomic Bitchwax – trupa care s-a orientat in ultimii ani tot mai mult inspre rock alternativ, de la care insa merita (din plin!) ascultate albumele Atomic Bitchwax I (1999) si II (2000), pentru un adevarat festival de riff-uri stoner!

Exista, in opinia mea, un singur minus pe Mastermind: aproape pe fiecare album Monster Magnet gasesti o piesa “ciudata” – poate nu e cuvantul bun, dar nu gasesc altul acum. Gandeste-te la Black Balloon de pe Superjudge, la Dead Christmas de pe Dopes to Infinity, Your Lies Become You de pe Powertrip sau Little Bag of Gloom de pe 4-Way Diablo. Simt ca ceva in genul asta lipseste de pe Mastermind. Avem, intr-adevar, Time Machine, piesa buna, dar parca nu are impactul celor de mai sus.

Mastermind este albumul pe care Monster Magnet au vrut sa-l scoata inca de la inceputul anilor ’00. Iata ca, in 2010, The Bull God a reintrat, in sfarsit, pe orbita!
“Hallelujah, brothers!” urla Dave Wyndorf, la un moment dat.
Hallelujah brother Dave, it’s good to have you back!

Gedi Nota: 9