MASTERPLAN - MKII

Fiind aceasta prima data cind vin in fata voastra sa va povestesc despre Masterplan, o trupa atit de apreciata de cunoscatori, citeva precizari se impun. Pe care sa le aveti in minte in timp ce cititi mai departe. In primul rind, nu il agreez de nici o culoare pe fostul lor vocal, Jorn Lande. In al doilea, niciodata nu mi s-a parut extraordinar ce fac baietii astia, desi ascult cu mare placere stilul in care se invirt ei. Cind am ascultat primul album, am zis ok, doi ex Helloween-i (una dintre trupele mele de suflet), plus un al treilea, invitat pe doua piese (Kiske), e binisor pentru un debut, dar sa vedem ce iese mai departe. Mai departe au ramas la acelasi nivel, din punctul meu de vedere, si MKII nu face exceptie.

De la Aeronautics-ul laudat de Sake au avut loc ceva schimbari de componenta, s-au permutat nume grele, dar muzica Masterplan a ramas mediocra. Iese Uli Kusch, intra Mike Terrana, iese Jorn Lande, intra Jorn Lande. Pardon, intra Mike DiMeo. Nu e vina mea ca are un timbru si un fel de a-l folosi asemanator cu cel al Ducelui, fara sa aibe nici intinderea si nici forta lui. In afara de faptul ca e mai firav si ca are citeva modulatii bluesy (mei imi amintesc de Goran Edman), nici nu zici ca e alt vocal. Deci in loc de un fan Coverdale, acum avem un fan al unui fan Coverdale. Ma refer la felul de a cinta, nu la preferintele lor muzicale. Odata cu schimbarea vocalului, baietii lui Roland Grapow au avut ocazia sa incerce altceva, dar au ales sa nu o faca.

E valabil si la nivel instrumental. Acelasi hard rock metalizat cu pretentii de progressive, dar cu influentele mai evidente si mai lipsit de stralucire decit pina acum. Exista o gramada de trupe care invirt pe toate fetele mostenirile lasate de Helloween si Stratovarius, dar, e adevarat ca nu mai e nici una care sa aiba pe Roland Grapow si Mike Terrana in componenta. Asta e singurul lucru care ii scoate pe Masterplan din multime. Dupa ce a cintat 12 ani in Helloween, imi dau seama ca e totusi mult sa i se pretinda lui Roland sa isi schimbe radical stilul de a compune, chiar si dupa doua albume cu noua lui trupa. E normal, deci, sa apara piese ca Warrior's Cry, Call the Gypsy si mai ales Watching the World. Daca, sa zicem ca lipsa de originalitate ar fi mai usor de acceptat, nu la fel e si banalitatea melodiilor. In afara de Keeps Me Burning si Watching the World, nu retin sa mai fi facut vreuna ceva deosebit. Cum s-a terminat, le-am si uitat. Tempouri medii, riffuri monotone, aranajamente nesurprinzatoare, refrene care nu m-agata, inchise in tipare de mult uzate. S-a mai spus si s-a spus mai bine. E adevarat ca sunt bine cintate si in urma ascultarilor repetate devin simpatice, dar acelasi lucru se poate intimpla si cu o piesa de-a lui James Blunt. Ideea e ca ascultarile repetate nu mi le-a cerut discul, prin fortele lui proprii, ci simtul datoriei, grija ca nu cumva sa il nedreptatesc. De care grija am scapat repede.

Totusi, chiar daca la inspiratie nu stau stralucit, baietii nu duc lipsa de tupeu. Pe pagina lor oficiala albumul e descris, cu multa vreme inainte de lansare, ca fiind "absolutely terrific from the first to the final note", nici mai mult nici mai putin! Zici ca au inventat heavy metalul si mai multe nu! Va recomand sa cititi tot articolul care apare la biografie pe siteul lor, e o auto-recenzie atit de disperat laudativa, incit cred ca numai teama ca va fi singura favorabila a putut sa o inspire intr-un asemenea hal. Din punctul meu de vedere, au dreptate sa se teama. Albumul e prea modest pentru a justifica galagia care se face in jurul lui.

Klawz Nota: 7.5