CRUACHAN - Morrigan’s Call

Cruachan s-au nascut din cenusa trupei irlandeze Minas Tirith, desfiintata in 1989. Pentru cei care adora Star Wars (ca si mine): Minas Tirith este o cetate care a fost capitala Gondorului in a treia epoca istorica a lumii imaginate de Tolkien pe taramul Middle-earth. Bine, Lord Of The Rings bate de departe Harry Potter, totusi nu e Star Wars, fir-ar... In 1992, eroul Minas Tirith – Keith Fay – a decis sa stranga randurile unei armate (numita Cruachan) prin care s-au perindat zeci de nume cu rezonante irlandeze: Hanrahan, Hennessy, O' Neill, Cassidy – ca exemple. Cruachan au inceput ca trupa de black-metal cu influente celtice (cu un prim album Tuatha Na Gael scos pe piata in 1995). Desi aclamat de critici, n-a fost promovat si distribuit ca lumea, deci n-a ajuns la potentialii cumparatori incitati de cronicile excelente. A fost un caz de “la pomul laudat”, iar piata a reactionat ca atare. Cruachan a continuat sa concerteze cu succes pana in 1997, dupa care au scos un EP cu 4 cantece, destinat caselor de discuri (cam nasol, sa faci ceva exclusiv pentru promo...) Century Media a ascultat promo-ul si le-a oferit un deal, insa irlandezii n-au putut accepta conditiile unei mari case de discuri (controlul pe continut, de exemplu). Si Cruachan s-a spart, pana in 1999, cand Keith si John Fay au decis sa reformeze grupul. Totul a mers bine si in iunie 2000 Cruachan a scos al doilea album – The Middle Earth – cu ajutorul olandezilor de la Hammerheart Records. De data asta, baietii au bagat mai mult heavy-metal, in completarea sonoritatilor black-celtic care ii consacrasera. A urmat o pauza de vreo 2 ani, dupa care trupa a scos Folk-lore, iarasi produs si distribuit destul de prost. Si dupa ceva concerte ici-colo, Cruachan a scos Pagan, un album in care heavy-metal-ul trece la putere, iar influentele black sunt doar in cateva melodii.

Si ajungem la Morrigan’s Call – 2006. Keith Fay este si de aceasta data eroul albumului. Canta la... la aproape orice, dupa cum vedeti si in caseta tehnica (de unde a trebuit sa mai omit oricum cateva instrumente, ca sa nu ajunga mai lunga decat cronica:). Pe langa influentele celtice (nimic nou sub soare), Cruachan ne ofera muzica buna si complexa, cu voci de heavy si, uneori, black, care o completeaza in mod fericit pe Karen Gilligan. As spune ca avem de a face cu un Skyclad la patrat; sau in mai multe dimensiuni.

Piesa de deschidere, Shelob, nu e chiar reprezentativa pentru album: strofele sunt de-a dreptul black (courtesy of Keith), iar refrenul ultra-folk apartine lui Karen. In forta si placuta la auz oricum. The Brown Bull Of Cooley, in schimb, este chiar reprezentativa pentru opus, amestecand heavy metal, voci clare si guturale si acorduri celtice in proportii egale. Totul intr-o atmosfera de “hai la joc” tipica folk-rock-ului :). Coffin Ships e o instrumentala scurta de 1:19, in care fluierul (cred ca ‘tin whistle’ dintre multele whistle-uri folosite de Cruachan), ne introduce in The Great Hunger. Melodia e proprietatea aproape exclusiva a lui Karen pe vreo 2 treimi, insa Keith are catre sfarsit o interventie care ne aduce aminte de Tuatha Na Gael. Personal prefer acest cocktail, mai ales ca atmosfera piesei e mai mult depresiva decat dansanta. Old Woman In The Woods e tot ultra-scurta, probabil preluare a unei piese din folclorul irlandez. Urmeaza Ungoliant, unde iarasi Karen e doamna si stapana a unei atmosfere sumbre. Si iarasi asta e o piesa favorita de-a mea. Morrigan’s Call e un duet de voci clare, facand trecerea spre Teir ABhaile Riu. Teir... incepe foarte bau-bau, dar pe la jumate da inspre Skyclad si nu-si mai revine pana la sfarsit. Pacat, as fi preferat sa ramana 100% rea. The Very Wild Rover e tot pe “hai la joc”, iar Cuchulainn e tot pe modelul Shelob, dar ceva mai lunga si mai elaborata. Piesa de final, Diarmuid And Grainne, e un fel de imn de razboi, in care toata lumea arata ce poate, la voce, percutie si instrumente cu coarde de tot felul (nu va ganditi la prostii, va rog:). Putin cam mult, cred eu, dar e piesa de final, deh...

In concluzie: cine a ascultat black-metal, Skyclad, Blind Guardian plus diverse colectii de muzica de inspiratie celta nu o sa aiba nici o surpriza de proportii. Am mai vazut fiecare dintre ingrediente. Insa de laudat la Cruachan e modul in care le mixeaza obtinand un album multi-fatetat, care foloseste multitudinea de instrumente intr-un mod judicios, si nu doar de dragul de a-si etala abilitatile muzicale. Un album ceva mai scurt, plus mai multa rautate si mai putin folk si era 10. Oricum, o recomandare pentru orice ascultator de metal.

Tzugu Nota: 9