KIKO LOUREIRO - No Gravity

Nu vi se pare normal ca, dupa ce am laudat ultimul Angra de parca ar fi fost al meu, sa vin acum si sa va bag in ochi si albumul solo al unui chitarist de la Angra? Da, si mie. La fel cum lui Kiko i s-a parut normal ca, dupa ce a terminat lucrul cu colegii sai la Temple of Sahdows, sa ramina in acelasi studio, cu acelasi producator (Dennis Ward) si in nu mai mult de trei saptamini (unele piese au fost compuse chiar in studio) sa aibe gata acest prim disc solo al sau.

Nu e o problema faptul ca nu stiu decit vreo cinci game si cinci acorduri (ceea ce, oricum, cred ca ma face cel mai tehnic chitarist din redactie), pentru ca acest album este unul dintre putinele albume instrumentale care poate fi ascultat si de oameni obisnuiti. Sa nu credeti ca Kiko nu ar da dovada de viteza si virtuozitate. Asa am crezut si eu, dar cind i-am comunicat aceasta apreciere lui 6fingers (un muzician foarte accelerat) mi-a respins aceasta ipoteza spunind un imparabil ?aoleu!?. Deci, banuiesc ca No Gravity impune un picut de respect si printre artistii progresisti. Dar lucrul minunat pe care il face Kiko pe acest album si pe care foarte putini sint tentati sa il faca, este ca nu isi propune sa impresioneze prin tehnica, ci prin modul in care o foloseste pentru a exprima stari, impresii, senzatii si, in general, cam tot ceea ce e foarte greu de transmis prin cuvinte.

Pentru a va convinge de adevarul zicerii mele trebuie, totusi, mai intii, sa treceti de primele doua piese, care sint un picut cam de show-off; mai ales prima, care l-a speriat prin multimea de note inghesuite la un loc pina si pe Mike Terrana, care a incercat sa spuna ca e ? inferno ?. I-a iesit Enfermo, si asa i-a ramas numele. Dupa ce se termina si Endangered Species, (felul lui Kiko de a ne atrage atentia ca are studii de biologie), ne intimpina primul moment de incintare, si anume un cintecel direct si foarte melodios, dus in spate de lead-ul de chitara, cam in genul piesei de Steve Vai pe care o punea Lenti Chiriac ca fond muzical cind citea raspunsurile la scrisori. Numai ca Escaping aluneca foarte firesc spre un interludiu cu influente jazz si cu modulatii specifice muzicii traditionale braziliene, cum fac, de altfel, toate piesele de pe album, impresionind prin usurinta cu care se trece de la jazz la metal, de la progressive la samba, de la Santana la Al di Meola si inapoi la muzica traditionala. Preferatele mele sint piesele un picusor mai lente, deci si mai melodioase si mai sensibile si, in general, minunate, de-a dreptul: No Gravity, La Force de l'?me, Beautiful Language, Feliz desilusao. Efervescenta sa componistica il mai duce pe Kiko uneori foarte aproape de Angra (Pau-de-Arara), dar acest uneori se intimpla rar, si nici nu ar avea timp sa se intimple mai des, la cite stiluri si influente danseaza cu voiosie pe acest album. De aceea cred ca o sa va placa la toti acest album. No Gravity vine spre voi cu atita entuziasm, placere si pricepere de a compune si a cinta incit este imposibil sa i te impotrivesti. Just push play.

Klawz Nota: 10