DOMINICI - O3: A Trilogy – Part 3

In 2004, cu ocazia unui concert care aniversa 15 ani de la aparitia albumului When Dream and Day Unite, Dream Theater au adus pe scena un cetatean de varsta a doua, imbracat regulamentar, care parea din alta poza. Omul s-a straduit sa cante doua piese si, in mare parte, i-a reusit. Multi dintre cei prezent in sala nu-l stiau pe Charlie Dominici, caci despre el este vorba: vocalistul cu care Dream Theater au scos primul album si care fusese apoi dat la o parte, pentru ca vocea lui nu se mai potrivea cu muzica pe care urmau sa o cante cei care aveau sa devina cea mai titrata trupa de metal progresiv. Timp de 15 ani, Charlie Dominici s-a tinut departe de rock, dar se pare ca acel concert din 2004 i-a cam starnit pofta de a reveni pe scena. Si nu oricum, ci cu o trilogie conceptuala.

Prima parte din a trilogiei O3 a fost lansata in 2005, e 100% acustica si ne arata un Charlie Dominici timid, care parca incearca marea cu degetul. Lucrurile se schimba radical cu partea a doua (2007), un album de metal progresiv sanatos, primit excelent de critica si de public. Pentru albumul de anul trecut, Dominici i-a recrutat pe membrii trupei Solid Vision, care l-au ajutat sa reintre in atentia fanilor genului (ascultati prima piesa, The Monster, ca sa vedeti ce pot instrumentistii !).

Cu aceste premise favorabile ajungem la obiectul acestei cronici, O3 – A Trilogy – Part 3. Dupa prima ascultare mi-a placut mult, dar am crezut ca m-a prins intr-o pasa prea buna, asa ca l-am lasat cateva zile si l-am ascultat iar, convins fiind ca o sa-i gasesc defectele. Nu numai ca l-am gasit aproape fara cusur, dar i-am descoperit o multime de mici bijuterii armonice care-mi scapasera prima oara. Dupa un inceput calm, prima piesa, King of Terror, iti cam trage presul de sub picioare cu o suita de riffuri si schimbari de ritm; la fel si March into Hell, mai intunecata ca atmosfera, dar cu un final linistit, care anunta balada So Help Me God, destul de comuna, dar un bun prilej de respiro pentru ascultator. Fiindca vine la rand Liquid Lightning, care combina ingrediente progresive de cea mai buna calitate cu un refren catchy. Enemies of God are 10 minute care nu iti dai seama cand trec, iar Revelations si Hell on Earth pregatesc finalul trilogiei, Genesis, cea mai buna piesa de pe album.

Ca stil, albumul imbina fericit elemente din Dream Theater (mai ales tobele si schimbarile de ritm, dar si cateva unisoane chitara-clapa-bas), Symphony X si Vanden Plas (constructia riffurilor si clapele duse in planul doi). Charlie Dominici nu se intinde mai mult decat il tine vocea, iar rezultatul e surprinzator de bun.

Cand l-am intrebat pe onor d-l Klawz cum i s-a parut acest album, mi-a raspuns destul de categoric: « NU ascult brutari ! ». Are si el dreptate: Charlie Dominci e departe de a arata ca un rocker si, intr-adevar, mai degraba ti-l inchipui ca lucrator in industria panificatiei decat ca prestator de servicii muzicale. Dar omusorul asta, in varsta de 56 de ani, uite ca a reusit sa revina in circuit si ne ofera, dupa parerea mea, cel mai bun album de progresiv al primului trimestru din 2008. Ceea ce nu e putin.

(+) Genesis, Liquid Lightning
(-) n-ar fi stricat mai multe clape

Rave Nota: 9.5

Aia cu brutaru a fost o metafora preluata de la Sake. Nu am nimic cu aceasta nobila meserie care ne permite noua sa avem ce pune pe masa. Numindu-l pe mosh Dominici brutar, am vrut, de fapt, sa zic ca muzica lui este la fel ca infatisarea-i de meserias: bine framintata, rotunda si aurie, dar dupa reteta, fara vreun ingredient nou. Cind e vorba de piine, cine isi doreste surprize in farfurie? Nu eu, tot ce ma intereseaza e sa imi asigure necesarul zilnic de hidrocarburi. Dar cind e vorba de prog? Pai, cam da. Eu unul imi doresc sa aud ceva nou, ceva curajos, spirit de aventura, dorinta de a depasi limitele, de a face o nefacuta, cit de mica. Ori discul asta al lui mosh Dominici curge domol tocmai in directia opusa: o insiruire armonioasa de clisee, de shreddinguri si demonstratii de virtuozitate din partea unei trupe tribut Dream Theater (pentru ca Solid Vision a ramas inca la nivelul asta). Cuminte si fara indrazneli, fara riscuri, cum se facea acum 15 ani. Asa cum colegul Rave a recunoscut cu fair play, ce avem aici se cheama "boshorog music for boshorog people". Desi virsta m-ar recomanda pentru acest album, inima nu mi-l primeste. Il gasesc plicticos si lipsit de pasiune. Plus ca nu imi place nici vocea moshului.

Klawz Nota: 7.5