JUDAS PRIEST - Painkiller

Satui sa tot stea in umbra mai talentatilor si mai tinerilor Iron Maiden, dar si speriati de imensul succes al trupelor de thrash metal, cei de la Judas Priest si-au adunat toate puterile posibile si imposibile, si astfel in luna septembrie a anului 1990 au pus-o de un album care nu numai ca le-au spalat toate pacatele din trecut, dar chiar a ramas in istorie ca fiind cel mai bun disc de heavy metal din toate timpurile, pentru foarte multi ascultatori ai genului.

Nu stiu cati se asteptau la o replica atat de dura din partea celor de la Judas Priest, dar parerea mea este ca un mare aport in obtinerea acestui succes l-a avut si tanarul tobar american, Scott Travis, care a dat un plus de forta si viteza, asemeni trupelor de speed-thrash. Daca pana atunci cei cinci britanici se limitau la acel heavy metal clasic, acum avem senzatia ca ne-am indepartat putin de aceste sonoritati in favorea thrashului. Rob Halford, la randu-i, are o energie debordanta in voce si pur si simplu distruge totul pe o raza de 10 km. K.K. Downing vine si el cu niste rifuri memorabile, dar si cu cateva solouri de chitara foarte bune si placute. In timp ce la cealalta chitara il avem pe Glenn Tipton, care se prezinta cu niste soluri atat de tipatoare si de agresive, incat ai impresia ca timpanul urechii este pe cale sa cedeze.

Unul dintre putinele defecte ale acestui material discografic, care pentru mine este unul foarte mare, este faptul ca nu se aude mai deloc chitara bas. Daca ceilalti mebri ai trupei au reusit sa se autodepaseacsa, Ian Hill nu numai ca nu s-a autodepasit, dar nici macar nu a reusit sa tina pasul cu ceea ce facuse pana la acea data. Chestia asta as putea-o compara cu o competitie de fotbal, in care una dintre echipele participante desi ramane in zece sau chiar noua oameni, reuseste fara nici o problema sa isi puna la respect toti adevrsarii iesiti in cale, castigand detasat.

Cu siguranta acest album nu ar fi iesit in forma lui finala, daca nu ar fi beneficiat de cea mai buna productie avuta de vreo formatie de metal pana la acea data. Ajutorul principal a venit de la Chris Tsangarides, care, chiar daca ca l-a ingropat definitiv pe Ian Hill, a adus un aer proaspat in trupa. Tot Chris apare printre cei ce au compus si piesa A Touch of Evil, alaturi de Glenn Tipton, Rob Halford, si K.K. Downing. De altfel, cei trei membri oficiali ai trupei sunt cei care au compus restul pieselor ramase pe Painkiller.

Legat de piesele acestui album, imi este foarte greu sa spun care dintre ele ar fi mai buna, sau care imi este favorita, fiindca absolut toate se ridica la acelasi nivel foarte foarte inalt. Asta in ciuda precedentelor produse discografice, cand eram fericit o luna intreaga daca gaseam doua piese foarte bune pe ele (exceptie facand, desigur, Screaming for Vengeance si Sad Wings of Destiny). Bine, este foarte posibil ca aceasta parere sa o am si din cauza faptului ca Painkiller a fost chiar primul album Judas Priest pe care l-am ascultat. Iar dupa ce asculti asa ceva, nu prea iti mai arde de Ram it Down, Defenders of the Faith, Point of Entry sau Turbo.

Pentru foarte multi dintre noi, cel mai mare regret a fost faptul ca Rob Halford nu a mai continuat alaturi de Judas Priest, alegand sa plece fara nici o explicatie, imediat dupa turnetul de prezentare al acestui produs. S-au auzit multe voci care spuneau cum ca urmatorul lor album ar fi fost cu siguranta cel putin la fel de bun ca Painkiller, asta in conditile in care el ar fi aparut la un an sau doi distanta, cu Halford la voce, normal. Personal, sunt de parere ca Judas Priest nu ar fi putut face mai mult, deoarece standardele muzicale in materie de heavy metal au fost atat de ridicate odata cu acest album, incat nici macar inventatorii lui nu mai puteau scoate ceva la fel de bun. De aceea, putem spune ca heavy metal-ul aparut dupa Painkiller nu a mai fost atat de bine primit de public, din simplul motiv ca nimic nu s-a mai ridicat la nivelul acestui disc, fiind efectiv un gen muzical ce in prezent este tinut in viata numai si numai de catre fanii acestuia.

Fantotzii Nota: 10