TIAMAT - Prey

Un album scos acum 3 ani, ultima realizare a unei trupe, te-ar putea face sa crezi ca oamenii se cam gandesc sa agate chitarile in cui. Ei bine, nu e cazul, avem un DVD live nou nout si probabil in 2007 vom auzi un nou album Tiamat. Pauza destul de mare naste intrebari. Oboseala? Plictis? Criza de idei? Probleme 'interne'? Probabil toate in mai mare sau mica masura. Pe langa toate astea, eu unul insa ma hazardez sa afirm ca Prey e finalul unui ciclu pentru Edlund. Ciclu in care, indiferent de invelisul muzical, 'creierul' Tiamat si-a exprimat permanent romantismul intunecat, lirica sumbra. Imi mai bazez preudo-teoria si pe faptul ca, asa cum sta bine oricarui cerc, complet inchis si rotund, cei 13 ani de albume Tiamat se rotunjesc printr-o oarecare revenire (adevarat, bine disimulata) la pasiunea pentru aranjamente vocale mai ample, momente psihedelice si mai ales la pasiunea pentru Pink Floyd. 

Dincolo de atributele de mai sus, principalul atu pentru acest album (ca probabil pentru majoritatea realizarilor post-Wildhoney), il reprezinta vocea. Grava, trista, senzuala si extrem de expresiva. Daca se spune ca ochii sunt imaginea sufletului, in cazul lui Edlund, vocea are rolul asta mai mult decat orice. Iar in jurul ei se dezvolta tot albumul. Simplu. Foarte simplu si expresiv. Pentru ca pana la urma, cu mica exceptie numita Wildhoney (un strop mai complex, si mai ales datorita colaborarii cu Waldemar Sorychta)., Tiamat n-a propus niciodata o instrumetatie complicata. Clouds, un alt album de istorie, abia aduna cateva riff-uri  dar deboreaza de melodicitate si atmosfera, dincolo de vocea bruta. Tiamat e una din putinele trupe care scot, aproape fara sa vrea, maximul posibil din aproape nimic. Strofa perfecta, a doua de pe Cain, are 2 note. Tema clapei de pe Clovenhoof nu va fi niciodata apanajul unui Rudess sau Warmen. Poate unul dintre lucrurile care ma surprind la acest album este ca reuseste sa fie catchy avand piese cu un tempo relativ scazut. 

Pana la urma, in mai bine e 13 ani de cariera, Tiamat a schimbat aproape album de album doar orchestratia. Ideea de baza a fost mereu aceeasi. Totul e sa vrei sa vezi dincolo de aparenta acestui actual gothic rock, uneori detestat. Dedesubt, si pe acest Prey, avem aceeasi chitara simpla si de efect, aceleasi tobe la obiect, aceleasi insertii de chitara rece, aceeasi muzicalitate a fiecarui vers. Armoniile sunt simple si ele dar elegante.

Remarc ca am scris mai mult despre Tiamat in general decat despre albumul in sine. Dar cumva e normal, pentru ca Tiamat inseamna Johan Edlund iar Johan Edlund apreciaza Prey ca fiind probabil cel mai 'personal' album al sau. Acum, fiecare judeca in felul sau. Sunt oameni care n-au dat nici o sansa albumelor de dupa Wildhoney. Sunt altii care au fost incantati de ele, desi s-au mai inecat cu piesele de pe A Deeper Kind Of Slumber. Sunt probabil si oameni care au ascultat atent Prey si l-au aruncat la cos. Eu unul am patit in cazul acestui album exact ca, de fiecare data, in cazul unei trupe aflate la celelalt pol al complexitatii - Dream Theater: am nevoie de multe ascultari pana sa gust ce se aude acolo. Dar la fiecare ascultare imi ofera ceva in plus.

Cynyc Nota: 8.5