WALTARI - Release Date

Ronaldinho

Cred ca merit titlul de ministrul inculturii muzicale (macar) pe anul asta. Ma dau ca imi place crossover-ul, ma mandresc cu albume Mr. Bungle si niciodata nu ascultasem un album intreg de la Waltari. Finlandezii astia canta de 20 de ani si au luat la un moment dat titlul neoficial de regi ai crossover-ului metalic. Totul a inceput cu doua albume – So Fine! (1994) si Big Bang (1995) – care anuntau un stil total dement, un schelet de progressive pe care se insereaza muschi de thrash, sange de industrial si tot felul de tendoane si articulatii de soft-rock, grindcore, muzica simfonica si chiar hip-hop. Dementa a evoluat si s-a cristalizat si pe Space Avenue (1997), Radium Round (1999), intercalate cu simfonia rock Yeah!Yeah! Die!Die! Death Metal Symphony In Deep C (1995) si cu spectacolul Evangelicum (1999), un gen de opera rock (cu parti de balet), jucata de 8 ori cu casa inchisa la Opera Nationala din Helsinki. La inceputul mileniului a fost ceva pauza, dar baietii au revenit cu Rare Species (2004) si mult-aclamatul Blood Sample (2005).

Seamana cu ceva? Seamana cu multe si cu nimic, in acelasi timp. Poate o nebunie asemanatoare si care si-a mentinut constanta in timp e Devin Townsend, doar ca el e Messi, iar Waltari e Ronaldinho. Townsend e la fel de talentat, dar e studiat, concentrat si cred ca se supara cand nu-i iese treaba. Finlandezii, grupati in jurul nonsalantului Kartshy Hatakka, canta lejer, vesel, comercial de-a dreptul. Si cateodata si tamp, in sensul ca muzica nu-ti cere nici un fel de efort. Pe Townsend n-ai cum sa nu-l iei in serios, chiar daca mai zici razand “Mama, ce nebun e!”. Astia nu te obliga cu nimic, sunt pur si simplu dezinvolti si mai au si piese intitulate Let’s Puke Together, Colgate Country Showdown sau Sex In The Beergarden. Hai sa zicem Townsend/SYL cu ceva din obraznicia si neseriozitatea de la Mr. Bungle, poate asta s-ar apropia cat de cat de adevar.

Albumul are 9 piese, avand drept centru de greutate Cityshamaani, o melodie de 37 de minute,  in 5 parti. Fiecare cantec are influentele lui, v-ar obosi prea mult sa le iau pe rand. Pot sa spun, totusi, ca albumul in ansamblu e recomandat fanilor Dream Theater, Oomph!, Faith No More/Mr.Bungle, Pantera, SYL/Townsend si Terrorvision. Asta ca sa iau doar o trupa din fiecare gen.

De ce nu au ajuns Waltari o trupa super-mare? Pentru ca probabil exista putini oameni care agreeaza atatea genuri combinate. Sau pentru ca oamenii ii considera o “chestie interesanta”, “un experiment”, fara sa se implice profund in muzica lor.

De ce nu am ascultat un album intreg pana acum? De bou, ca sa parafrazez o reclama. Va recomand ce-mi recomand si mie:

1. Sa ascult albumul vreo luna de-acum incolo.

2. Sa le ascult toata discografia, piesa cu piesa.

3. Sa merg sa-i vad la un concert cat de repede posibil.

Le-as da 9.5 pentru ca, teoretic, ultimul album nu se deosebeste prea tare de penultimul (pe care l-am ascultat intre timp:). Dar ce dreaq sa le ceri unora care experimenteaza cu toate genurile pe fiecare album? Sa experimenteze cu mai putine??????

Tzugu Nota: 10