LABYRINTH - Return to Heaven Denied Pt. II: a Midnight Autumn’s Dream

Oricine isi doreste ca un album foarte bun sa aiba si o parte a doua. Chiar si autorii lui. Numai ca de cele mai multe ori, prima parte n-are parte nici pe departe de o a doua parte asa cum ar merita. S-ar putea spune chiar ca, din punctul asta de vedere, e un demers sortit din start esecului. Din celalalt punct de vedere insa, el echivaleaza cu intoarcerea unei trupe spre zona muzicala in care s-a consacrat si in care se misca natural. E si cazul trupei italiene Labyrinth, care si-a amintit (si ne aminteste si noua) ca acum 12 ani a lansat un album care a schimbat istoria scenei italiene de power metal si a zguduit-o serios si pe cea europeana.

Avind in vedere confuzia si sentimentul de disconfort pe care mi l-au creat cele mai recente productii Labyrinth, am abordat albumul cu rezerva, dar si cu speranta-n suflet, mai ales ca The Shooting Star incepe la fel ca Moonlight (1998). E evident inca de la inceput ca Labyrinth au lasat experimentele nefericite deoparte si s-au intors la ceea ce stiu sa faca cel mai bine: speed metal melodic. Dar o bijuterie ca Return to Heaven Denied nu poate fi asa de usor egalata: din punctul meu de vedere, talentul brut (prea brut, poate) si entuziasmul tineretii au, in cele din urma, cistig de cauza in fata abordarii sofisticate si a sigurantei pe care le-a adus-o experienta. Noile bucati rapide sunt aproape banale, palide, prin comparatie cu cele din 1998, construite intr-un crescendo caruia refrenul nu-i aduce o finalizare decisiva. To Where We Belong e o exceptie si e o adevarata placere sa auzi un speed metal cintat ca la carte, nu numai cu pricepere dar si cu inspiratie. Dar momentele de virf ale discului le-am gasit mai degraba in liniile melodice irezistibile ale pieselor cu tempo mediu ca Sailors of Time si In This World (ar putea fi lejer catalogata drept progressive metal) si chiar in cele usor baladiste ca A Midnight Autumn's Dream si A Painting on the Wall.

Albumul e mai putin interesat de viteza decit ilustrul sau predecesor si straluceste pe alocuri prin structuri neasteptate pentru o trupa de speed metal (perioada de experimentari salbatice nu a ramas fara urmari). In mare parte, diversitatea vine din contributiile chitaristului Andrea Cantarelli, care se mai dueleaza din cind in cind cu Andrea De Paoli (ca Malmsteen cu Johansson), si din interpretarea vocala expresiva si variata a lui Roberto Tiranti. La polul opus, am remarcat prestatia cam rigida si lipsita de imaginatie a tobarului Alessandro Bissa, care imi da inca un motiv sa-l regret pe Matia Stancioiu, dar peste care, cu un pic de indulgenta, se poate trece. Tot cu putina indulgenta, Return to Heaven Denied Pt. II: a Midnight Autumn’s Dream poate fi considerat o revenire reusita, o ora agreabila de speed metal melodic old school cu tenta progresiva, imbracat in haine noi.

Klawz Nota: 8.5