KOTIPELTO - Serenity

    Dupa comentariile facute in cadrul unei editii de Metal Arena, in care ne puneam intrebarea, 'rautaciosi' ca de obicei, de ce un vocalist insista sa scoata albume solo nu foarte diferite stilistic de cele cantate cu trupa de baza, am primit un mail care ne atentiona pe mine si pe Tzugu sa mai studiem un pic. Parerea ascultatorului era ca intre Stratovarius si Kotipelto e o diferenta majora, mai ales ca primii abordeaza power metal iar Kotipelto-solo, hard rock.
   Corecta din punct de vedere a incadrarii generice, parerea in cauza nu-mi schimba insa propria opinie, si anume ca atat Stratovarius ca trupa cat si Timo Kotipelto ca vocalist al trupei si ca artist solo au devenit, de demult, ingrozitor de repetititvi. Si ca diferentele din punct de vedere melodic nu sunt chiar atata de mari, mai ales ca maniera de executie vocala nu difera chiar foarte mult. Intr-un fel, ideile aparute pe acest album par sa fie cele mai 'light', mai hard'n'heavy, si par sa nu-si gaseasca locul intr-un produs Stratovarius.
    Pe ansamblu, albumul suna foarte bine, placut si melodic. Instrumentatia e in general simplista, lasand vocii sa-si faca de cap cat incape. Riff-urile sunt lejere, cu mici exceptii, sectia ritmica  pe masura, pentru ca nu ea intereseaza neaparat; clapa ce se mai joaca pe ici pe colo in unele armonii melodice, care cred ca ar fi putut fi dezvoltate mai mult, dar nici ele n-au interesat prea mult. Albumul e orientat pe voce , putine fiind pasajele (cateva bridge-uri continuate cu solouri) in care Timo sa nu se auda.
    Executia vocala este ... hai sa o numesc... corecta. Totul suna foarte bine fara sa aiba nimic special. Nu avem parte de vreo demonstratie a capacitatilor vocale ale lui Kotipelto si din pacate, ceea ce e mai trist, nici de vreo proba a talentului sau de a compune. Liniile vocale exceleaza prin banalitate si se repeta cu o consecventa demna de o cauza mai buna. Dupa piesa de titlu, draguta datorita clapei si a corului de pe refren, poate doar pe la final de album sa ma mai fi atras Mr. Know It All, mai degraba poate pentru izul de Helloween. Piesa de final, Last Defender, propune cateva momente de orchestratie cu tenta epica si un riff de baza destul de patrunzator dar cam atat, desi ar fi putut da ceva mai mult. Asta poate fi cumva o dovada a faptului ca, orientandu-se foarte mult catre partitura vocala, Timo a cam neglijat orchestratia, din care, in cateva pasaje, putea produce ceva serios mai bun.
    Probabil ca fanii finlandezului, in funte cu ascultatorul despre care vorbeam la inceputul cronicii imi vor sari in cap. Le respect opiniile dar le am si eu pe ale mele. Serenity poate fi un album perfect pentru un fan (motiv pentru care a spart topurile prin Finlanda) sau pentru un ascultator dezinteresat. Mie mi s-a parut banal, previzibil si, desi suna cat se poate de OK, nu mi-a dat nici un motiv sa-l mai ascult si pe viitor.

Cynyc Nota: 7