INSIDIOUS DISEASE - Shadowcast

Cand s-au desfiintat Morgoth, desi ma incerca un oarecare regret, am avut senzatia ca, dupa un album care a luat atata lume pe nepregatite (vorbesc aici despre impertinentul Feel Sorry for the Fanatic), spargerea trupei in 1998 a fost un eveniment previzibil. Numele albumului mentionat mai sus reflecta perfect continutul si abordarea, adica ne pare rau de cei fanatici, fixati pe anumite clisee, noi astia suntem, daca va convine, bine, daca nu, nu. Si a fost nu, majoritatea fanilor vechi ai Morgoth nu a marsat la noua orientare, casa de discuri nici atat, discul nu s-a vandut, ma rog…

Ca si suporter al lui Marc Grewe, in momentele in care ma mai apucau nostalgismele si luam la recapitulat albume si trupe de referinta in zona death metal, undeva prin creier ma strafulgerau uneori si intrebari precum: ce dracu’ o face Marc Grewe acum, cum o sta el departe de metal, l-o mai tine vocisoara suava?

Dupa un timp nu mi-am mai pus nicio intrebare de genul asta, ba chiar individul mi-a iesit din minte, peste el s-au asternut alti indivizi, mai actuali, mai prezenti, mai cum vreti sa le spuneti. E omeneste.

Cert este ca in anul de gratie 2010 ma asteptam la multe chestii - fiind un tip deschis la minte, care stie ca pe lume se intampla multe chestii misto, totul e sa inchizi ochii si sa iti deschizi inima – mai putin la revenirea in actualitate a lui Marc Grewe. Ma refer doar la eldin doua motive: unu, imi e cel mai drag dintre toti membrii Insidious Disease si doi, ceilalti nu au plecat niciodata.

Iata-ne deci ajunsi la momentul care ne intereseaza cel mai mult, si anume la aparitia primului album al mega-proiectului Insidious Disease. Despre trupele formate din muzicieni arhi-cunoscuti nu pot decat sa il citez pe mai tanarul meu amic hell9level, care in intelepciunea sa de baiat trecut prin multe greutati, a afirmat ca “supergrupurile cu membri dubiosi sunt dubioase” si ca “trupele dubioase care suna bine sunt dubioase”. Cum sa il contrazici, mai ales ca din acest supergrup fac parte, pe langa Marc Grewe, chitaristii Silenoz (Dimmul Borgir) si Jardar (ex-Old Man’s Child), super-marele basist Shane Embury (Napalm Death) si temeinicul baterist Tony Laureano, care a batut in atatea trupe, incat cred ca nici el nu le mai tine minte?

Avand noi la dispozitie informatiile astea, la ce ne putem gandi, la ce ne putem astepta si, mai ales, ce putem spera? Sa fie death metal, va spun eu, chit ca cei doi chitaristi vin din o cu totul alta zona a metalului mai mult sau mai putin extrema.

Cum suna? Super tapan, foarte inchegat, natural, cursiv, interpretat cu pofta si ingrijit, cu fata intoarsa spre trecut, dar indreptandu-se cu pasi hotarati spre viitor. In romaneste, un album de death metal destul de old-school, cu sunet actual, dinamic, riffat, nervos, cand apasat, cand rapid, cand tehnicizat, cand straight to the face. Am definit un album eterogen? Daca da, nu asta am intentionat, pentru ca Shadowcast e foarte compact, toata lumea trage la aceeasi caruta si stie foarte bine ce face.

Ca sa fie si de succes, nu numai de placere, pe disc au fost aruncate si cateva piese mai catchy decat restul, mai asezate si mai de impact. Ati inteles, am vrut sa evit sintagma “hitoase”, pentru ca acest termen, asemeni cuvantului “progresiv”, nu are in mod cert ce sa caute asociat unui disc death metal. Ma refer in special la compozitii precum Boundless, Rituals of Bloodshed, Abortion Stew sau Abandonment, toate miere, pline de pedala dubla si iz doomy, dark si apasatoare, cu riffaj de manual, de zici ca le-am compus eu. Zid. Ca pe vremuri.

Finalul este apocaliptic, cover-ul ales de cei cinci pentru incheierea lui Shadowcast fiind cel al unei piese etalon pentru curentul death metal, ales foarte inspirat si interpretat magistral. La ce ma refer? Daca versul “bodies deformed way beyond belief” nu va spune nimic, inseamna ca nu ati ascultat piesa Leprosy, a celor de la Death. A lui Chuck Schuldiner. A mea. A noastra.

Sake Nota: 9