SKID ROW - Slave to the Grind

Poate va mai amintiti sau poate v-au povestit fratii mai mari, unchii sau matusile, sau vecinii, ca in 1990, cind muzica occidentala decadenta a navalit pe caile undelor autohtone, Skid Row era calare pe val, cu inegalabila balada I Remember You bubuind in difuzoarele radiourilor. Toata pustimea (inclusiv eu) avea pe pereti posterul cu Sebastian Bach si colegii sai, aparut in revista Salut. Prin 91-92 TVR a inceput sa preia videoclipuri de pe Super Channel, si, daca aveai suficienta rabdare, puteai prinde o data pe zi un Tease Me, Please Me (Scorpions) sau un Wasted Time (Skid Row). Si, in sfirsit, alta chestie care trebuie amintita este ca, intr-o dupa-masa de primavara, mi-a sarit inima din piept cind am vazut pe o taraba insailata dintr-o cutie de carton, care nu facea parte din circuitul obisnuit, undeva linga intrarea de metrou de linga Intercontinental, o caseta Raks cu albumul Slave to the Grind pe el.

Dupa un debut aranjat si dichisit de producatorul Michael Wagener (Motley Crue, Dokken, White Lion) dupa toate regulile scolii de glam metal, Slave to the Grind abandoneaza reteta de succes in favoarea unei abordari personale, surprinzator de agresiva cu urechile ascultatorului mainstream si mohorita la nivel de versuri. Baietii veseli, care aveau numai gagici si bautura in cap si pe buze, au crescut brusc, isi cauta o identitate si un loc intr-o lume pe care o vad deodata mai rea si mai carpanoasa. Muzical vorbind, asta inseamna ca, fara sa depaseasca granitele hard rockului, le ameninta serios integritatea prin explozii furioase de energie, care isi gasesc apogeul in piesa de titlu, o repriza sanatoasa de thrash metal curat. Chitarile au de cele mai multe ori partituri usor diferite, se aud distinct si transmit energia unei inregistrari live. Au dezinvoltura rock'n'rollului si impetuozitatea thrash metalului. Dar este o dezlantuire armonioasa, care nu renunta definitiv la refrenele fredonabile sau solourile melodioase si nici nu-si refuza momentele de sensibilitate, transpuse in trei dintre cele mai inspirate si expresive "balade" pe care le-am auzit vreodata: Quicksand Jesus, In a Darkened Room si, mai ales, Wasted Time.

Dar totul nu este decit un fundal, chiar daca unul desavirsit, pentru desfasurarea vocala furtunoasa de nestavilit a lui Sebastian Bach. Un adevarat uragan pasional. Vocea lui trece fara aparenta dificultate prin toate starile cerute de instrumentatie si le amplifica, de la furie la lehamite, prin revolta si disperare, pina la teama si regret, ca un vulcan emotional aflat permanent pe punctul de a izbucni, dar care ramine permanent sub control. Sincer va zic, e una dintre cele mai reusite prestatii vocale pe care le veti auzi vreodata pe un album metalic. Norocul ei a fost ca s-a intilnit si cu una instrumentala pe masura, cu o productie si un mixaj aproape de perfectiune si o casa de discuri mare, care sa promoveze discul care le reunea pe toate. Si a avut si un pic de timp sa respire inainte sa vina valul grunge si sa mature toate clasamentele si sistemele de valori de pe scena rockului mainstream. Skid Row nu si-au mai revenit de-atunci, ba chiar si-au batut singuri cuie-n talpa, concediindu-l pe Bach. Inca un caz trist de irosire a unui imens potential, care face cu atit mai valoroasa mostenirea lasata pe Slave to the Grind.

Klawz Nota: 10