OLD MAN'S CHILD - Slaves of the World

Cand parea ca Galder, fiind atat de solicitat de colaborarea cu Dimmu Borgir, nu va mai reveni la proiectul cu care se facuse cunoscut si apreciat in lumea metalului extrem, Slaves of the World vine sa afirme contrariul. Cel de-al 7-lea full-lenght semnat Old Man%u2019s Child este un album solid, in forta, de ascultat cu volumul la maxim; este rodul unui efort exceptional, depus de Galder - omul-orchestra - responsabil de aranjamentele orchestrale, partiturile si interpretarea fiecarui instrument, mai putin percutia. Pentru aceasta, Galder a apelat la serviciile lui Peter Wildoer (Darkane, Pestilence) care, si el, a fost destul de soliticat anul acesta. Alegere perfecta, dupa parerea mea: abordarea thrash care caracterizeaza stilul lui Wildoer contribuie din plin la fuziunea genurilor care-si dau intalnire pe acest album. Thrash- si death-metalul se imbina aproape fara cusur cu black metalul simfonic, diferitele stiluri concurand pentru momentele la rampa. La prima auditie, marturisesc, pe anumite pasaje am simtit cum ma bombardeaza, oarecum in formula %u201Dghiveci%u201D diferitele influente, dar ulterior trecerile, uneori abrupte, nu mi-au mai sunat distonant, ci, cat se poate de la locul lor. Imbinarea stilurilor este, desigur, avantajata si de calitatea productiei care permite ascultatorului sa descopere, auditie dupa auditie, noi elemente. Slaves of the World este departe de a fi un album plictisitor. Dimpotriva, abunda in pasaje ce se prind ca o obsesie de sinapsa, combinate in structuri rafinate.
De indata ce pala de vant %u201Dinfernal%u201D care anunta piesa titlu (si prima de pe acest album) se risipeste, ascultatorul se trezeste asaltat de o cruciada de riffuri demonice in cel mai pur si mai de calitate stil thrash-death. Piesele se succed sustinute de rifuri rele si nervoase,  combinate cu melodii malefice, frizand uneori sinistrul, ce se scurg atat din clape, cat si din coarde creand un efect emotional coplesitor: furie, disperare, pierzanie.

Colaborarea indelungata cu Dimmu Borgir isi spune cuvantul ici-colo, mai ales cand este vorba de pasajele orchestrale sustinute de clape (Unholy Foreign Crusade, Path of Destruction, The Crimson Meadows), dar tandemul Galder-Wildoer se descurca, pe acest album, chiar mai bine decat au facut-o Dimmu in ultimul timp. Nimic nu pare fortat, focusul pe tehnica chitaristica, tempereaza tendintele bombastice ale pasajelor orchestrale, accentuand agresivitatea pieselor. 

De remarcat si interpretarea, sau mai degraba, haosul vocal dezlantuit de Galder care experimenteaza diferite abordari si efecte, toate din sfera demonicului (The Crimson Meadows, On the Devil%u2019s Throne). Fiecare piesa are o identitate proprie, nu se pierde, dar nici nu face nota distonanta in ansamblul albumului. Path of Destruction si Ferden Mot Fiendens Land (cu alte cuvinte Drumul spre taramurile vrajmasului) prind de la prima auditie, in ciuda complexitatii care le defineste. Ferden Mot Fiendens Land este un adevarat tur de forta ce sintetizeaza talentul compozitional al lui Galder, combinand un tandem distonant de chitare, momente orchestrale cu pian, o interpretare vocala malefica, si o succesiune de riffuri sofisticate, dar pline de o agresivitate viscerala, ce functioneaza la unison cu tobele lui Wildoer. Amatorii de tehnica riff-istica vor gasi pe placul lor pasajele de pe Saviours of Doom si On the Devil%u2019s Throne, pe cand doritorii de tonalitati grave si malefice vor aprecia melodiile de pe The Crimson Meadows, Path of Destruction sau pasajele cu chitara acustica ale piesei finale, Servants of Satan%u2019s Monastery.

G.A.S. Nota: 9.5