ARSIS - Starve for the Devil

In momentul aparitiei primului lor album, A Celebration of Guilt,  Arsis au fost aclamati pentru ca au reusit sa produca un death metal melodic si extrem de tehnic, fara sa semene cu puzderia de trupe de death metal suedeze si nici cu inaintasii. Pe langa faptul ca au produs un album extrem de bun, in care duritatea specifica death metalului era atenuata de o doza rezonabila de melodie, Arsis s-au dovedit si originali. In momentul in care debutezi cu un superalbum, e normal, insa, sa creezi un orizont de asteptari foarte mare si orice ai produce ulterior sa para mai putin reusit. Urmatoarele doua albume nu au adus nimic nou, in afara de o usoara influenta modern metal, sau de ritmuri mai rapide. Ele au fost taxate de multi critici drept mediocre, chiar daca nivelul de tehnicitate a fost similar albumului de debut, pentru ca, pe langa faptul ca repetau ideile acestuia, nici nu pareau atat de inspirate. Eu le-am apreciat, pentru ca ieseau totusi in evidenta in marea de clone suedeze si ofereau tot ce isi dorea un amator de ritmuri complexe si viguroase.

Starve for the Devil este un alt opus reusit al metalistilor din Virginia. Fata de produsele anterioare, se remarca printr-un plus de melodie si sentiment. Elementele strict tehnice sunt mai putine decat in A Celebration of Guilt insa raman totusi impresionante, in comparatie cu alte trupe de gen. Probabil ca amatorii de death metal traditional vor fi putin dezamagiti de infuzia de melodie, insa nu prea mult, pentru ca Arsis nu aluneca in nici un moment spre comercial. Riff-urile raman la fel de impresionante si proaspete, iar solourile de chitara sunt ametitoare. Fiecare piesa debordeaza de energie si ritmurile rapide iti fac inima sa bata mai repede. Mike van Dine reuseste sa-l secondeze cu success pe James Malone, fiind la fel de tehnic si rapid. Albumul impresioneaza de la prima piesa, Forced to Rock, care este si cea mai buna, (mai buna daca ignoram versurile stupide) pentru ca solourile si riff-urile stralucitoare sunt si foarte melodioase. Fiecare piesa care urmeaza este la fel de reusita insa proportia melodie/tehnica este mai echilibrata iar uneori tehnica primeaza. Pe alocuri intalnim chiar o influenta trash sau black metal, insa acestea sunt doar condimente ce se pierd in marea de melodeath.

Dupa cateva ascultari Starve for the Devil s-a instalat pe locul doi in ierarhia personala, dupa A Celebration of Guilt.

Ca de obicei punctul slab al albumului sunt versurile. Tema principala este lupta lui Malone cu anorexia. Apreciez faptul ca a fost aleasa o tema originala si Malone nu se cantoneaza in zonele obisnuite ale death-ului melodic – casapirea dusmanilor de catre vikingi, romani, greci sau alte trupe razboinice si  nici fanteziile violente pentru adolescenti. Insa alaturarea diavolului care pare sa il fi determinat pe Malone sa exagereze cu cura sa de slabire nu da o nuanta intunecata albumului ci, dimpotriva, una de ridicol. La fel si refrenele de tipul « In numele lui Satana suntem fortati sa cantam rock Â». Invocarea eminentei intunecate pare oarecum nepotrivita, nu numai datorita temei care nu are nimic de-a face cu ocultul, (altfel toate doamnele supraponderale care fac eforturi sa mai dea jos cateva grame ar putea fi considerate adoratoare ale necuratului) ci si a muzicii care nu este deprimanta, inspaimantatoare sau excesiv de agresiva ci, mai degraba, optimista si energica. Aceste aspecte pot fi insa trecute cu vederea, pentru ca versurile inteligente sunt greu de gasit in albumele de gen, iar calitatea muzicii te face sa ierti naivitatea sau lipsa de inspiratie a textierului.

Pe ansamblu, se poate spune ca, desi Starve for the Devil nu este un produs revolutionar si nici nu aduce nimic nou in comparatie cu celelte produse Arsis, este net superior majoritatii albumelor care au aparut in zona death-ului melodic si, de aceea, poate fi recomandat cu caldura oricarui amator al genului.

Arthur Nota: 8