DEVIN TOWNSEND BAND - Synchestra

In decursul deceniului trecut, revelatie in materie de muzici a fost Dan Swano. Adica Edge of Sanity, Nightingale, Dan Swano, Infester si Unicorn. Adica producator de trupe si muzician de death metal, electro/gothic/dark, grindcore si progressive rock. Daca rosteai numele Dan Swano era ca si cum ai fi rostit cuvantul calitate.

Acum mai bine de 10 ani, parca de nicaieri, a rasarit un pitic dement, cu inceput de calvitie, care a dat peste cap emisiuni, topuri, stiri, totul. Un om care are in CV prezenta pe unul dintre albumele foarte apreciate ale lui Steve Vai merita toata atentia.

Asa ca Devin Townsend, cunoscut sub numele Strapping Young Lad, Ocean Machine, Devin Townsend sau Devin Townsend Band a inceput sa loveasca temeinic, la intervale de timp pe care multe trupe nu si le permit (maxim 1-2 ani), cu produse muzicale capabile sa satisfaca toate gusturile, inclusiv pe cele mai exigente.

Trec peste discografia anterioara pe care imi e imposibil sa cred ca n-o stiti (daca n-o cunoasteti, puneti mana si va astupati lacuna) si ajung in 2006, cand canadianul arunca neanuntatul Synchestra. Nu, nu e sub eticheta SYL ci sub Devin Townsend Band. Deci altfel.

Primul impact – wow, Ocean Machine. Melodic, teatral, bombastic, grandilocvent, clapa, chitari cuminti, progressive rock.

Faza nr. 2 – hopa, zici ca e Steve Vai. Ba pe o piesa chiar e, pentru a intoarce serviciul unui muzician care odinioara l-a ajutat si despre care maestrul spune ca e genial (nu e putin lucru).

Aprofundarea – aici incep sa se iveasca detaliile care de obicei scapa la 1-2 auditii. E uimitor cum nemernicul asta reuseste sa adune influente din atatea zone muzicale si sa asambleze discuri care nu creaza nici macar un moment impresii de fortat, gaunos, dezlanat, eterogen. Synchestra pare un album facut in joaca, in care se intalnesc pasaje country, insertii de carnaval, voci foarte variate (de la clean-uri elegante, scancete si scremete samanice si pana la subversive partituri agresive). Senzatia de colaj este predominanta dar Devin incalca din start si cu buna stiinta regula de baza a acestui gen artistic: hazardul, intamplarea, randomul, lipsa regulilor. Fiecare element are aici un rol extrem de bine stabilit in cadrul unei masinarii asamblate cu precizie maniacala.

Pentru cateva secunde am exclamat: uite o clapa gen Dream Theater! Ia uite, aici zici ca e Yes! Ba nu, Marillion! I-auzi si pe Vai! Hopa, SYL! Stiti ce, nu e nimic din toate astea. De fapt nimic izbitor. E vorba doar de cateva influente perfect sublimate care ajuta Synchestra sa nu para un disc venit de nicaieri si aflat in armonie doar cu sine insusi.

 Pe voi cum v-a lovit?

Sake Nota: 9