DARK MOOR - Tarot

Metalul spaniol este cunoscut (atit cit e el de cunoscut) pentru trupele melodice care cinta in limba materna. De ce nu cinta ei in engleza? Fiindca sunt bita. Tufa de Venetia. Varza de Bruxelles. Dark Moor, insa, cinta in engleza inca din 1999, la inceput prin vocea Elisei Martin, inlocuita, de vreo doua albume incoace, de cea a lui Alfred Romero. Ma rog, daca vreti sa stiti mai multe, cititi biografia de pe pagina oficiala. Daca nu o sa va enervati din cauza englezei lor dezarmant de precare, sigur o sa va amuzati. Eu nu m-am mai amuzat cind am vrut sa fredonez o piesa care incepuse sa imi placa: I-can't-tell/since-life-be-gan/the-han-ged man. The han-ged man. han-ged. Cum pot eu sa fredonez asa ceva? Cit e Madridul ala de mare nu s-o fi gasit nimeni sa le spuna, hombre, vedeti ca hanged nu se pronunta asa? Ma rog, acuma asta e, trebuie sa ne descurcam cu ce material avem.

Tarotul e un joc de carti mai special, sunt unii care dau in carti, le dai un ban si iti spun viitorul. Exista 21 de arcane mari in Tarot, fiecareia corespunzindu-i cite o carte, care exprima un simbol (moartea, indragostitii, preoteasa, diavolul, soarele, etc). Dark Moor au ales 11 din ele si le-au povestit in cite o piesa. Cu exceptia numarului 6, Devil in the Tower care pune la un loc 2 arcane, Diavolul si Turnul, ce o fi insemnind asta poate ne spune si noua cineva care se pricepe la cartomantie. A 22-a arcana, Nebunul, e mai speciala si oarecum separata de restul, si spaniolii au reprezentat-o sub forma de bonus, o atentie la detaliu pe care, personal, o apreciez.

Dark Moor sunt o trupa careia ii place melodia, oarecum regretabil este ca ii place cam in acelasi fel in care le-a placut mai intii celor de la Rhapsody si de la Nightwish: riffurile se iau la intrecere cu clapele bombastice in a crea valuri inalte de sunete care se revarsa peste ascultator. Pe alocuri se apropie si de Therion, atunci cind ies corurile ample in prim plan, cu acelasi scop descris mai sus. Reusesc insa sa isi pastreze o identitate prin felul in care isi expun pasiunea pentru muzica clasica. Daca titluri ca The Chariot, Wheel Of Fortune, The Emperor nu au cu ce stirni fiori ascultatorului, The Moon sau Devil in the Tower sigur va vor face sa ridicati cel putin din sprincene. Or merita ei bobirnace pentru ca-s certati cu limba engleza, dar, in acelasi timp, merita laudati pentru priceperea cu care adapteaza orchestratiile simfonice pe ritmuri de metal. The Moon de intinde pe 11 minute, timp in care trece de la Simfonia a 9-a, la Sonata lunii si pina la un pasaj pe care nu il identific, dar as zice ca e ceva compozitor italian dupa cit de sturlubatic se manifesta. Devil in the Tower are o melodie foarte potrivita cu titlul, unduitor-ispititoare, cu parfum de carnaval, dar ce atrage atentia e pasajul de voci polifonice, ceva in genul Bohemian Rhapsody a celor de la Queen. La inceput m-a amuzat ideea, dar a ajuns pina la urma sa imi placa. Pacat ca nu inteleg mereu ce zice Romero acolo... Cu atit mai regretabil cu cit tipul are o voce placuta, acompaniata inspirat de o invitata, care face toate vocile aditionale, o idee pe care cu placere o aud  materializata in premiera. Death beneficiaza de un riff brutal, care impreuna cu sublinerile apasate de clape creeaza o atmosfera sumbra si amenintatoare. In rest, power metal simfonic fara pretentii, cu citeva virfuri pe The Star, The Hanged (han-ged) Man, The Fool si balada The Lovers. Placut de ascultat, dar usor de uitat. 

Mie mi-a placut, chiar daca e prea putin original, ceea ce pentru unii e enervant, si ii inteleg. Si chiar daca uneori e si neinspirat. Bineinteles ca se putea si mai bine. Dar momentele reusite echilibreaza balanta si salveaza albumul, cel putin pentru mine. 

Klawz Nota: 8