ANGRA - Temple of Shadows

Albumul asta ma pune pe gînduri. Cine e Angra? Adica cine e în spatele numelui? Multa vreme am crezut ca Matos/Bittencourt/Loureiro. Dar Matos si-a împachetat carisma si praful s-a asternut pe copertile revistelor cu zîmbetul sau made in Angra. Acum zîmbeste din Shaman, dar nu cu aceeasi stralucire, chiar daca are lînga el înca 2 fosti colegi. Sa fie atunci Bittencourt si Loureiro? Cînd am ascultat Rebirth am fost tentat sa cred asa, si totusi, parca era si Falaschi, un vocal iesit de nicaieri, dar care suna perfect pentru Angra si nu cred ca e lucru usor sa iei din zbor sapca lui Matos si s-o porti cu dezinvoltura. Si acum vine Temple of the Shadows. Sînt complet dezorientat.

Albumul asta suna atît de Angra, si totusi trupa e atît de diferita fata de cea care acum ceva ani si-a facut un nume mare în 3 albume. Dar Falaschi reteaza toate nostalgiile dupa Matos, iar Andreoli si Priester lasa niste amprente pe 13 piese mai mari decît au lasat predecesorii lor pe 3 albume. Cîti au crezut oare ca acei "pusti rasfatati" vor reusi sa treaca peste o criza majora si mai mult, sa ajunga atît de departe? Recunosc ca eu nu am crezut.

Stim cu totii (cine nu stie, îl rog sa ma creada pe cuvînt) ca sînt trupe care suna la fel de la prima la ultima piesa si trupe care se schimba de la un an la altul, iar în mijloc fanii lor se înjura bai minte-ngusta, ce vrei bai comercialule. Temple of the Shadows ne arata o altfel de trupa, ai carei membri au crescut ca muzicieni, au început sa guste si alte muzici, dar nu au întors spatele metalului. Ci combina elemente power, speed, thrash, flamenco, progressive, simfonic, legîndu-le foarte natural si interpretîndu-le cu o usurinta uimitoare. Nimeni nu fura prim-planul nimanui, si totusi e evident ca ai de-a face cu 5 muzicieni de exceptie, care, în plus, mai împartasesc si ceea ce se cheama "chemistry".

De unde a iesit trupa asta, cine i-a adunat de pe terenul de fotbal si de pe la cafele si carnavaluri si i-a învatat sa cînte metal? Nemtii au avut partea lor de vina înca de la început prin Sascha Paeth si Alex Holzwarth si iata ca acum revin si mai numerosi: Kai Hansen (Temple of Hate), Sabine Edelsbacher (Spread Your Fire & No Pain For The Dead), Hansi Kursch (Wings Of Destination).

Dar faptul ca sînt invitati sa cînte la aceasta sarbatoare metalica le aduce lor o onoare mai mare decît aduc galoanele lor chemate sa dea stralucire albumului.

Am dat iar play si sint lovit din toate partile, fiecare piesa are ceva care ma face cel putin sa ridic din sprincene, daca nu mi-am dat deja cu palma peste gura de uimire. Refrene ce lovesc dincolo de miocard si deranjeaza amintiri adormite, clape, multe, variate si bune clape de la o formatie fara clapar, riffuri nervoase si hotarite, faze simfonice si bombastice, breakuri progressive, chitari ca la Al di Meola, tobe imposibile, solouri supersonice dar melodioase, un invitat brazilian se tinguie in portugheza si multe multe multe, puse unele linga altele atit de firesc si atit de surprinzator. Nimic nu e prea mult, nimic nu imi lipseste. O muzica extraordinar de bine compusa si aranjata.

Rind pe rind, fiecare piesa devine preferata pina incepe urmatoarea, rind pe rind albumele precedente cad cite o pozitie in topul meu personal si Holy Land se lupta din rasputeri sa ramina pe primul loc.

De unde stiu astia sa cinte asa de bine??? Nu exista piesa slaba, daca vreti sa ma credeti si nu ma plateste nimeni ca sa zic asta. Pur si simplu n-am mai auzit o muzica atit de buna de multa vreme. Anul asta sigur nu am auzit. Cam atit. Mai mult nu sint in stare sa spun, ca as incepe sa ma repet in familia de cuvinte a lui extraordinar, genial si beton. Imi cer scuze. Luati si ascultati.

Klawz Nota: 10