IHSAHN - The Adversary

D-l Ihsahn a lasat in urma atat Emperor cat si Peccatum, plecand de unul singur in incercarea de a compune linistit ce are chef. Dupa cum zice chiar dumnealui, "The music is a continuation of my work within the metal genre. It incorporates influential elements from all periods/stages of my background since I first picked up the guitar 20 years ago. Powerful, epic, extreme and straight from the heart." Si nu minte. M-am apropiat cu un pic de teama de album, asteptand poate ceva mai mult Emperor in el. Si exista ceva, undeva in spate, din cand in cand, ca un fir de rezistenta, puternic, dar foarte foarte subtire. Uneste fiecare piesa, fara insa sa se vada la imbinari. In rest, albumul e, asa cum promite autorul, epic si puternic. E melodic si dramatic si neasteptat de progresiv, continuand si ducand mult mai departe incercarile Peccatum. Era sa ma pacaleasca Incantation, prima piesa, probabil doar o legatura cu trecutul, dar odata trecut de ea (in fond nu e o piesa rea, dar nici speciala) ti se dezvaluie cu totul altceva.
Desi chiar Ihsahn recunoaste ca experienta sa in muzica progresiva este limitata, ce i-a iesit pe The Adversary il contrazice. Muzica e progresiva pana in maduva oaselor, chiar si atunci cand piesele suna black. Asta vine in primul rand din conceptie, una extrem de unitara si de clara (desi la prima vedere albumul pare eterogen). Apoi vine din executie, mai ales a partilor de tobe, la care Ihsahn s-a bazat pe Asgeir Mickelson (Borknagar, Spiral Architect), un baiat care stie bine cu ce se mananca atat black metalul cat si prog-ul. Singurul nume care se mai leaga de album este al lui Garm, acest baiat bun si disponibil mereu la colaborari, care se produce pe Homecoming.
In rest Ihsahn e peste tot. Pe clape (s-a apucat de pian la 6 ani), pe chitari (a luat chitara in mana pe la 10 anisori), pe bas, pe voci, omniprezent. Si i-a iesit ceva ce o trupa, fie si condusa de un lider cu mana de fier, probabil ca n-ar fi reusit niciodata. Un album extrem de atmosferic, o poveste pe care probabil a avut-o in minte si ar fi fost greu sa o explice cuiva pentru ca acela sa poata in vreun fel sa compuna in spriritul ideii. Mai ales atunci cand nimic nu mai e nici black si nici progresiv ci doar epic si simfonic. Ii lipseste cumva productia de prog, mai degraba apropiindu-se ca mix tot de black-ul atmosferic pe care nordul il produce cu consecventa de multi ani incoace. Dar asta probabil ca e doar un aspect minor sau poate ca doar mie mi se pare ca ar fi meritat produs altfel. Sau poate tocmai asta ii da imaginea sa speciala. Ce mi-a mai placut mult la acest album? Legaturile intre pasaje sunt excelent gandite. Acolo unde avem crestendo-uri, piesele explodeaza. Acolo unde coboram spre ceva lent si atmosferic, caderea e lina, atent balansata, fara sa te lasa insa sa iti pierzi focusul. Epic-ul de final, The Pain Is Still Mine, favorita personala de pe acest album, e cel mai bun exemplu in acest sens.
E absolut imposibil de anticipat unde va merge Ihsahn in continuare. Prima incercare i-a cam iesit, dovedind daca mai era cazul ca e un compozitor deosebit. Pana la urmatoarea, eu mai incerc sa aprofundez simbolistica.

Cynyc Nota: 9.5