NOVEMBRE - The Blue

Inainte de pune prima data albumul la ascultare, m-am gandit ca Materia mi-a placut destul de mult si m-a facut sa ascult materialele anterioare, tinand cont ca abia atunci italienii de la Novembre mi-au atras atentia. Nu am fost foarte surprinsa ca The Blue continua linia, doar ca este mult mai bun. Daca Materia mi-a placut, The Blue m-a fascinat, poate unde am fost influentata si de frigul, norii si umezeala de-afara. Anemia deschide o poarta care m-a dus cu gandul la Anathema si al lor Silent Enigma, acel doom/death mentinandu-se pe tot albumul si creand o atmosfera pesimista, intunecata, melancolica – exact „the blue”. Faptul ca tempoul e destul de rapid in ciuda melancoliei se vede bine prima data in Triesteitaliana, si tot aici se vede cat de bine alterneaza Carmelo Orlando de la growl la clean si cat de inspirate sunt pasajele in ambele stiluri. Pentru cine crede ca doom exclude catchy exista Cobalt of March, pentru fanii Opeth reminescente ale influentelor de la inceputuri se afla pe Bluecracy, iar touch gothic vine o data cu Nascence. A doua parte a albumului m-a cucerit definitiv prin trei piese destul de diferite, dar care tintesc partea sensibila cum doare mai tare: Iridescence (apasatoare, grea, sumbra), Zenith (ceva mai ciudata, mai experimentala, cu pasaje care cand „rup”, cand „plutesc”) si Argentic (sensibila, melodioasa, catchy). Nu as putea sa descriu mai in detaliu un album complex, divers si contradictoriu, agresiv si sensibil, apasator si melodios; un lucru e sigur: are un farmec aparte care pe mine m-a prins – sper ca si pe voi.

(+) piese foarte inspirate, instrumentatie excelenta, sunet si productie pe masura
(-) din pacate, prea putina inovatie ca sa fie genial

Mad Nota: 9.5