HEAVEN AND HELL - The Devil You Know

Inainte de a incepe sa spun ceva despre albumul asta, trebuie sa stiti niste chestii despre mine, niste chestii care, daca tineti cont de ele, ar putea sa ne scuteasca pe toti de neplaceri. Una la mina, nu imi place Black Sabbath cu Ozzy, n-am nimic cu omu', sunt sensibil la unele din albumele lui solo, dar nu si la ce-a scos cu Black Sabbath. Imi plac, in schimb, albumele cu Tony Martin (1989-1995) si cele cu Dio. Dintre toate il prefer pe Dehumanizer (1992). Nu stiu cum se pronunta "Appice", cite degete ii lipsesc lui Iommi si nici nu pot sa recunosc soundul downtunat al basului lui Geezer Butler. Si, cireasa de pe tort, in loc sa zic Padavona, zic Padovano. Daca vi se pare scandalos, treceti la recenzia urmatoare.

Nefiind un fan infocat, cum cred ca v-ati dat deja seama pina acum, (si nici al trupelor de pensionari, in general) nu am avut cine stie ce asteptari de la acest album. Dupa ce am vazut coperta, m-am simtit tras de un curent de opinie favorabil. Pe urma, dupa ce am ascultat si fragmentele de piese facute publice acum o saptamina-doua sau trei, am devenit deja nerabdator. Cind l-am ascultat pe tot prima data, am zis ca e albumul anului. Acum m-am mai potolit. E bun, dar nu chiar atit de bun.

Asadar, cei care au continuat sa asculte Black Sabbath si dupa ce a plecat Ozzy, vor gasi o surpriza placuta in The Devil You Know. Sau, de fapt, mai multe. Nu e o intoarcere fortata spre tipul de sunet al trupei din anii 80, ci e un rezultat firesc al reluarii colaborarii uneia dintre echipele de atunci. Black Sabbath e o marca atit de evident individualizata incit e suficient sa spun ca discul suna ca Black Sabbath cu Dio, si lumea o sa stie despre ce e vorba. Pentru ca nici nu ar avea cum sa sune altfel: e o formula clasica, in care s-au scos piese clasice. Bine, acuma, daca ma gindesc putin, la Black Sabbath, toate formulele au ajuns sa fie clasice. Poate mai putin aia de pe Seventh Star. De, asa e cu trupele clasice. Dar, ma rog, sunt si momente mai putin clasice, si asa cum intre albumele cu Dio s-au mai strecurat si altele fara el, la fel si intre piesele care trag spre agresivitatea de pe Dehumanizer si apasarea de pe Heaven and Hell (1981) s-au infiltrat altele ce amintesc de experiente mai putin faimoase, ca alde Forbidden sau Cross Purposes. Mie-mi plac si astea, dar stiu ca nu-s multi ca mine. Riffurile pastreaza si greutatea traditionala dar si eleganta unor albume mai soft. O multime de trupe se tot zbat sa obtina genul asta de riffuri, care cad uriase, coplesitoare, as zice chiar fatidice (si chiar zic), si uite ca vine tot tataia Iommi si le arata la toti: uite asa se face! Si ce simplu pare! Acuma, dincolo de toate influentele din toate perioadele mai faste sau mai putin onorabile pe care le-a trait trupa in anii 80-90, si chiar si dincolo de vocea lui Dio, care pur si simplu iti comanda supunere, dincolo de toate, adevarul ultim este rifful lui Iommi. Chiar daca unele piese mai pierd interesul ascultatorului pe parcurs, toate se pot lauda cu cite unul care te face sa dai aprobator din cap si sa spui: Da, dom'ne! Aia e! Si Fear poate sa fie cea mai mindra dintre toate, are un riff de pus direct in manualul de muzica. Si nu mai adaug alta piesa, ca imi e ca ajung sa le adaug pe toate.

Nu e nici o surpriza pe albumul asta, doar daca nu cumva pe unii ii surprinde ca flacaii astia tomnatici sunt in stare sa se ridice la nivelul asteptarilor. De ridicat, se ridica fara probleme, nu-s deloc intepeniti. Dar nu-l depasesc. E un album bun, poate cu trecerea timpului o sa devina chiar foarte bun, dar nu e exceptional. O fi sau n-o fi prea tirziu sa mai astept asa ceva din partea lor, nu stiu, doar observ realitatea. 

Klawz Nota: 9