KATARA - The End

Hai să încep cu un sfat. Mai precis, cu două. Dacă ai un concert – chiar și în orașul tău natal, sau, mă rog, de rezidență – și ai un stand de merch, unde ai niște CD-uri de vânzare, poate n-ar strica să stea acolo cineva care să le vândă. Măcar după show. Cine știe, poate cineva vrea să cumpere. Apoi, chiar dacă se întâmplă să cânți în fața prietenilor – cum bănuiesc că a fost cazul la Flexul arădean – nu te comporta ca și cum acel concert n-ar avea nici o miză. Dă o impresie de amatorism.

Katara pare așa în general să se afle în faza de, să-i zicem pre-profesionalism. Clipul la Within nu e neapărat o capodoperă (dar măcar există), coperta LP-ului e destul de naivuță (deși nu lipsită de un soi de farmec old school), soundul albumului lasă de dorit. Nu-i nimic, calitatea muzicii nu depinde de cantitatea de bani pe care ai avut posibilitatea s-o investești în aparențe. (Pe de altă parte, titlurile LP-ului și ale pieselor nu reprezintă o culme a imaginației, și asta în mod sigur nu are legătură cu bugetul.)

Reluând acum firul autobiografic, am făcut până la urmă rost de CD, l-am ascultat și l-am reascultat apoi de câteva ori. Lucru mare în ziua de azi, ca un album să te facă să vrei să-l reasculți. (Cantitatea de muzică ce iese lunar pe piață e, după cum știm, imensă.) Mi-a plăcut, deci, The End, să nu se înțeleagă din cele de mai sus că nu. Nu este un LP de debut perfect – câte au fost, până la urmă, de-a lungul timpului? – dar este unul cu adevărat promițător.

Katara cântă death metal cu vioară. N-ai cum să nu începi cu asta. N-ai de asemenea cum să nu te gândești la Ne Obliviscaris. Dar nu, Katara nu e Ne Obliviscaris de România. Formația arădeană se situează mai degrabă pe linia Grimegod - LOST, cel puțin la nivelul referințelor autohtone. Nu e death metal progresiv ce se aude pe The End, e însă un death metal suficient de interesant încât să fie interesant. Riffurile nu sunt supersofisticate, pasajele acustic-melancolice oferă însă complexitate compozițiilor. Tot asta face și vioara. Îmbogățește cântecele, în loc să le domine sau să le sufoce. Piesele mai directe (Within, Blestem) au tracțiune, groove, iar cele mai lungi și mai complexe (cea de titlu de exemplu) au atmosferă. Blestem – ușor de ghicit – e cântată în română. Idee bună, aș spune.

În ritmul ăsta vom avea în curând o scenă metal arădeană. Sau avem deja? Probabil că da. Grimegod, InDefiance, Terra Infernal, Sur Austru, Unity Of Opposites, Sheol, Katara – pare suficient pentru o scenă locală. Nemaivorbind de faptul că probabil am uitat pe cineva.

Gabriel Szünder Nota: 8