GRIFFIN - The Ultimate Demise

"Any man don't wanna get killed better clear on out the back."
(Aia de nu vor s-o mierleasca, sa faca bine s-o tuleasca pe usa din spate.)

Asa incepe piesa a treia, cu replica lui Clint Eastwood cind era mai tinar si juca in filmul Unforgiven. Dar batrinul Clint putea fara nici o problema sa prefateze tot albumul, pentru ca asta e atitudinea dominanta: fratilor, o sa inceapa niste heavy metal serios, asa ca ginditi-va bine daca mai stati sau o stergeti. Numai ca baietii sunt pusi pe glume si au zis ca e mai de efect ca la Intro sa cinte o cutie muzicala care sa adoarma vigilenta ascultatorului, pe care sa-l ia ei mai apoi ca din oala, buimacit si speriat de riffurile amenintatoare ale piesei de titlu (care mie imi suna a un Flee from Reality - Metal Church adus la zi).

Pentru ca introul nu are nici o treaba cu heavy metalul direct si plin de energie care iti sare de git de sub coperta acestui album. Cu ceva insertii fine de thrash spre final. Avind in vedere ca prestatorii sunt norvegieni, trebuie sa dau citeva repere, pentru ca, da, asa este, ma gindeam eu ca o sa va mirati, dar iata ca se cinta si heavy metal in Norvegia, atunci cind artistul nu dezavueaza sunetul care "se vinde" si se da cu producatori comerciali cu nume de panarama ca Andy LaRocque, cind artistul nu face focul la radacina unei biserici, cind nu se cutiteaza pe el insusi sau pe colegul de trupa sau cind nu vine sa-ti bage corbul mort sub nas de pe scena. Repere ziceam. Pai alegeti niste trupe bune de heavy metal din anii 80. Fara Accept si Ac/Dc, am precizat: trupe bune. Iron Maiden si Judas Priest, Rage, Sinner, cam astea sa zicem. In afara de vreo 3 cazuri, influentele nu sunt evidente ci bine amestecate intre ele si cu viziunea proprie a trupei despre lume si viata, astfel incit si atunci cind sunt evidente nu se mai supara nimeni. Adica nu sunt ei originali dar nici plastografi nu-s. In cazul asta totul tine de interpretare. Adica daca tot nu spui nimic nou, barem spune si tu mai cu viata.

Galop de sanatate, iata ca a sosit momentul sa gratulez si eu un opus cu aceasta locutiune. Pai cum sa-i zic, cind toate piesele incep imediat, fara fasoane sau dichisuri, te iau la trei pazeste cu riffuri rapide si nervoase si dupa trei minute te lasa cu ochii-n soare. Fara mila, fara inflorituri, doar metal, doua chitari care suna foarte convingator impreuna, tehnice, dar nu ostentative, o voce care urla ragusita, dar si cinta cam la fel de des, un bas greu de tot si tobe destepte fara sa vrea sa o demonstreze neaparat. Citeva minutele de respiro pe Crown of Thorns si Restless Dreams (care trage spre Iced Earth, daca nu mi se pare mie), asta e toata pauza pe care riffaraia si-o permite si totusi e in stare sa mentina ritmul pina la final, Here Comes the Pain e cea mai suparata si probabil cea mai reusita compozitie de pe disc. Pai daca asta nu e galop de sanatate, nu stiu care e. Asta e chestia care mi-a ramas in minte, nu vreu refren sau vreu riff, ci energia care se revarsa din toate piesele. E adevarat ca daca avea vreo melodie doua cu alura de hit, prindea mai repede, doar Legends Live Forever are ce am putea numi refren melodic si catchy (bine, are si o mireasma de Maiden - Two Minutes to Midnight) dar nu e destul incit albumul sa ti se lipeasca de suflet de la prima intilnire.

Deci Griffin nu numai ca trece testul interpretarii, ci ia pe sus masa de concurs cu juriu cu tot. Si cu naturalete. Acum imi pare rau ca nu m-am dus sa-i vad cind au cintat la Agronomie in deschidere la King Diamond. Jumatate de punct le dau doar pentru ca, de aproape 10 ani, au ambitia sa cinte heavy metal in Norvegia.

Klawz Nota: 9