EYEFEAR - The Unseen

Acum vreo zece ani - bai, cum trece timpul! - auzeam la emisiunea lui Lenti Chiriac la radio de niste australieni, Pegazus. Ii luase Nuclear Blast sub aripa, le scosese vreo doua albume, ii adusese la Wacken, ce mai, Pegazus era ditamai revelatia, viitorul scenei australiene de metal. Ei erau ok asa, un heavy metal voios, tragea el cam tare spre Judas Priest, dar totusi placut si vocalul era capabil. Numai ca ei l-au dat afara. Cum dracu sa-l dai afara pe Danny Cecati??? Pai fie si numai pentru ca are paru lung pina la calciie trebuia sa il tina! Unde mai pui ca s-a facut, intre timp, un vocal fenomenal! Deci ei l-au dat afara si Pegazus s-au cam dus la vale, dar nu si Danny. Saptamina trecuta am dat iar peste el, in timp ce am pus sa ascult ultimul album Eyefear.

De cind i-am dat drumul prima data, nu am mai ascultat altceva. Si nu imi dadeam seama de ce. Era ceva, o chestie, o treaba cu albumul asta, nu puteam sa trec la altul, cind se termina, simteam ca nu am terminat cu el, si, un pic nedumerit si contrariat il mai puneam o data. Asa, vazut de sus, nu pare iesit din comun. Un power prog de scoala nordica - initial eram convins ca-s suedezi sau danezi. Cind am aflat ca is australieni, m-am scandalizat: ce dracu i-a apucat sa cinte asa? Dupa ce m-am uitat la preferintele lor, mi-a trecut mirarea. Baietii citeaza la trupe preferate: Ark, King Diamond, Evergrey, Memento Mori, Conception si chiar asa suna. As mai pune de la mine niste Dragonland si ceva Crimson Glory din perioada Transcendence. Viteza e medie, multa pedala dubla, ritmurile destul de des incurcate dar nu atit de complexe incit sa dea dureri de cap, desi piesele se intind pina pe la 6 minute fiecare. Chitara lasa destul de mult loc clapei, nimeni nu e preocupat excesiv de viteza sau de tehnica, solourile sunt scurtute, dese si la obiect. Tonul chitarii pe solouri imi aminteste destul de mult de Andy Larocque (cu care ei au lucrat pe vreo doua albume). Dar nu sunt gimbuslucuri, chestii care sa-ti ia piuitul, nici vreu refren senzational. Abia pe la a patra tura am inceput sa individualizez piesele, sa le retin. Insa are el, asa, un farmec discret care il face sa urce treapta cu treapta si sa nu il mai lasi. Ma gindesc ca asta e si din cauza ca e variat, bine balansat intre pasajele grele din relativ brutala From Darkness 'Till Dawn si pianul din momentul de maxima sensibilitate al discului, Wasting Away (Alone). Sunt la a saptea ascultare si imi place din ce in ce mai mult. Sau la a opta? Nu mai stiu, ma simt de parca l-as asculta de cind ma stiu.

Dar ca sa v-o spun p-aia dreapta, ce m-a atras si nu mi-a mai dat drumul este vocea lui Danny si felul in care isi face liniile, cum accentueaza silabele si alterneaza nuantele, cum straluceste si in interpretarile agresive si in momentele sensibile. Imaginati-vi-l pe undeva prin zona Dickinson, Warrel Dane, Geoff Tate cu ceva din Midnight (Crimson Glory) dar cu un fel special de a-si face melodiile si dublajele (alea putine cite le face), incit te imbrobodeste treptat si nici nu iti dai seama cind esti fan. In plus, ce e senzational, le poate reproduce perfect in concert, cautati-l pe Youtube, nu ma credeti pe cuvint.

Deci parerea mea este ca, daca votati cu metalul melodic, sa nu mai stati cu capu-ntre urechi si sa puneti imediat mina pe acest produs discografic.

Klawz Nota: 9