ROTTING CHRIST - Theogonia

Cand spui Rotting Christ e ca si cum ai spune supercool, foaaarte tare sau beton, cel putin din punctul meu de vedere. Daca iau la rasfoit discografia trupei, cu o singura exceptie cand s-au cam dat in barci cu un disc mediocru, compus parca de Sentenced (care la vremea respectiva le erau colegi de casa de discuri si erau si foarte pe val), grecii au scos numai albume unul si unul. Asta indiferent daca din punct de vedere muzical se “invarteau” in apele teritoriale ale black metal-ului, black/death metal-ului sau ale gothic/death metal-ului.   

Apropiindu-ne ceva mai mult de zilele noastre si luand spre exemplificare, sa zicem, Genesis si Sanctus Diavolos, observam ca Rotting Christ s-au pozitionat intr-o zona a metal-ului in care sunt cam singurei (Septic Flesh s-au desfiintat, Nightfall joaca in alta liga, despre Elysian Fields nici nu vreau sa amintesc, avand in vedere ca ultimul album este o rusine).    

Theogonia este, inainte de toate, o calatorie in istoria indepartata si intunecata a vecinilor eleni si poseda toate elementele care fac din auditia sa un deliciu. Daca Genesis a fost lucrat si foarte intens iar Sanctus Diavolos ceva mai crud si foarte experimental pe alocuri, albumul de fata se situeaza undeva la intersectia celor doua, fiind deopotriva agresiv si melodic. In plus fata de ce stiam deja, Sakis si compania au inserat o serie de influente folclorice, dansuri medievale si ritmuri halucinante care au un parfum aparte si fac din Theogonia un disc exotic, cald, cu iz mediteranean.    

Partitura de chitara este extraordinar de melodica, heavy si “catchy”, cu riffuri si solouri care se agata de scoarta cerebrala a auditorului si nu mai vor sa plece sub nici o forma de acolo. Andreas, Themis si George nu stau cu mainile in san si nu sunt simple elemente de decor, astfel incat avem de-a face cu o sectie ritmica care functioneaza impecabil, fie ca vorbim despre partitura de chitara care nu lasa nici un spatiu neumplut, despre liniile de bas care puncteaza la fix sau partiturile de baterie care traseaza tempo-uri alerte sau, dupa caz, balansate.    

M-as putea hazarda sa afirm ca s-a obtinut maxim de randament fara mare risipa de mijloace. Adica nu exista tehnicitate gratuita, nu exista show-off, nu exista constructii ultrasofisticate si cu toate astea, in aproximativ 43 de minute si 10 compozitii, Rotting Christ au reusit sa asambleze un album compact, cu sunet foarte bun, cu piese foarte apropiate “valoric” unele de altele, un serios concurent (cel putin pana la momentul actual) pentru albumul anului 2007 in topurile multora dintre noi. Nu este altceva decat rezultatul experientei indelungate, a anilor de turnee, a miilor de ore petrecute in studioul de inregistrari si in salile de repetitie. O dovada in plus, daca mai era necesar, ca geniul presupune, alaturi de mult talent si inspiratie, si o foarte mare cantitate de transpiratie. La modul curat, evident.

Sake Nota: 9

Ii stiu pe Rotting Christ de multa vreme, mi s-au parut o aparitie interesanta, (mai ales dupa ce i-am vazut blagloslovind Costinestiul intr-o seara de Metalheart cu In Domine Sathana). Dar muzica lor nu m-a prins niciodata, desi le tot verificam albumele sperind sa imi placa vreunul. Vorbim, insa, despre treburi care se petreceau inainte sa existe Theogonia. Pentru ca acum tin foarte mult la acesti frati ai mei intru ortodoxie, pe care i-am gasit intr-o explozie de bucurie. Unde ati fost pina acuma fratilor? De ce n-ati spus asa pina acuma?

Ce calitati nebanuite are discul asta, de a transformat o gasca de muzicieni simpatici intr-una de superindivizi si artisti in ochii mei? Din cite imi dau seama, stilul nu e foarte diferit de ce au facut pe precedentele doua albume, dar este mai direct, mai usor accesibil, fara ca asta sa reduca durata de viata a compozitiilor. Sunt destule straturi care sa le faca sa se mentina interesante la un numar mare de ascultari (pina acum vreo 20 si le iubesc tot mai mult cu fiecare). Amestecul ingenios de black, death, thrash, epic si etno are in The Sign of Prime Creation si mai ales in Nemecic doua virfuri care sunt extrem de eficiente in a capta atentia unei game largi de auzuri inca de la primul contact. Dupa aceea, sunt de toate pentru toti, e greu sa nu gasesti ceva  care sa iti placa, daca ai vreo legatura cu metalul. E adevarat ca, in principal, muzica se invirte in zona black/death, cu riffuri rapide care sa ii incinte pe fanii true, dar desfasurarea fiecarei piese se dovedeste pe cit de imprevizibila pe atit de omogena in ceea ce priveste elementele combinate. Vijeliile furioase de riffuri nu au timp sa devina monotone pentru ca sunt imediat balansate cu pasaje mai asezate, de solouri neasteptat de melodioase sau de melodii folcorice, cintate de coruri sau de instrumente specifice. Nu numai ca sunt ingenios combinate, dar fiecare luate in parte sunt foarte reusite. Mai ales riffurile - sunt tzapene rau de tot, majoritatea iti ramin in minte - si tobele - partituri energice si variate, care imprumuta si adapteaza momentului cite ceva din toate stilurile metalice. Se mai adauga si vocea lui Sakis, la fel de veninoasa si personalizata, cavernoasa pe incantatii si fermecatoare, ca a oricarui grec, cind il pronunta pe "s" (nemeshish, nemeshish! genial).

Ma uit mai sus si ma tem ca am fost cam haotic, creca am vrut sa spun prea multe chestii deodata. O sa fiu mai clar cu concluzia: stil original, idei geniale, debordeaza de energie, foarte bine compus, foarte bine aranjat, variat, balansat, foarte bine interpretat = Perfect.

Klawz Nota: 10