BOLT THROWER - Those Once Loyal

Sa traiti domnule comandant, permiteti sa raportez!

Am desfasurat o operatiune de recunoastere a carei tinta a fost regimentul englez Bolt Thrower (aruncatorul de sulite). Aflat sub drapel din 1986, printre veteranii acestuia serveste si Jo Bench, una dintre putinele doamne care au ales calea armelor metalice, si una dintre cele mai de frunte. De-a lungul timpului, acest regiment a tinut mereu steagul death-metalului sus, fie ca a fost cartiruit la Vinyl Solution fie ca a fost transferat la UM Earache Records si la UM Metal Blade, in rindurile sale luptînd mercenari faimosi ca David Ingram si Martin van Drunen. Sunt de multa vreme la curent cu activitatea lor sustinuta, din rapoartele camarazilor, din gazetele ostasesti si emisiuni ca Viata Armatei…

Pe cine incerc eu sa pacalesc? N-am facut armata si cele doua examinari in vederea incorporarii constituiau toata experienta mea militara. Pina sa ascult Those Once Loyal, ultimul Bolt Thrower. Pregatirea mea este acum mult mai buna. A inceput de la prima ora a diminetii (At First Light), atunci s-a dat asaltul, orders – unquestionable, asa ca m-am supus puterii conducatoare a riffului irezistibil. Am inaintat prin transee (Entrenched) insotit de niste pedale duble extrem de belicoase peste care basul se aseaza greu ca un tanc. La Killchain mi-a fost clar: rifful este forta albumului astuia si toata trupa lucreaza doar ca sa ii dea riffului grandoarea si maretia care sa supuna ascultatorul. O voce «cavernoasa» (Karl Willets, care pleaca mereu si vine inapoi mereu, pina acum le-a facut de cite 3 ori pe fiecare) mai povesteste despre eroi uitati (Anti-tank) sau comemorati cu recunostinta (Granite Wall), despre asaltul artileriei (Salvo) si despre tristetea de la sfirsitul luptei (When Cannons Fade), dar toate astea sint doar pretexte pentru a mai dezlantui inca un riff grozav de bine infipt pe picioare. Se mai aude si cite un solo pe ici acolo, nu cine stie ce bijuterie tehnica sau monument dedicat melodiei, probabil de aceea urmeaza principiul „mai bine sa tinjeasca dupa mai mult decit sa injure ca s-au plictisit”. De-a lungul auditiei mi-am pierdut interesul pentru un moment. Era piesa The Last Stand of Humanity, in care trupetii sint pusi pe goana si Willets filozofeaza pe teme abstracte. Nu li se potriveste. Cel mai bine le sta cu casca pe fruntea plina de ginduri, calcind apasat, cu arma la sold, pe linga tancuri. Ma intreb daca astia au facut armata, ar fi tare sa nu fi facut-o.

Nu sint ascultator de death metal, in general chestiile care ma impresioneaza si imi ramin in minte sint alea pe care le pot fredona. Asa ca nu stiu despre voi, dar eu dupa ce am ascultat Those Once Loyal am inceput sa fredonez riffuri. All bow to the almighty riff !

Klawz Nota: 9