DORO - Warrior Soul

Fiind prima data cind discutam despre Doro intre paginile revistei noastre, simt, asa, o datorie, sa va povestesc - sau sa va amintesc, dupa caz - citeva aspecte. Dorothea Pesch a inceput sa cinte heavy metal cu trupa germana Warlock cam pe vremea cind pe marii barbati ai Metalfanului veneau parintii sa-i ia de la scoala sau poate chiar de la gradinita. In timp ce noi desluseam tainele alfabetului, ea se mutase deja in America unde a si inregistrat apoi al patrulea, ultimul si cel mai bun album sub numele Warlock (de fapt, cel mai bun sub orice nume), adica Triumph and Agony. Cam pe vremea cind la noi facea furori Compact cu Cine esti tu oare?, Warlock isi schimba numele in Doro si uite-asa a ramas pina in ziua de azi: tot incercind sa scrie un cintec la fel de bun ca All We Are si tragind ocheade indraznete spre mainstream. Prin 95, Machine II Machine a semanat ceva panica printre fani, cu ritmuri spre industrial si electro, un experiment foarte reusit, daca ma intrebati pe mine. Dar, daca zici Doro se intelege metal teuton perseverent, voce impresionanta si the queen of heavy metal. Valabil si pentru anul 2006.

Albumul asta nou se dovedeste incintant inainte de a incepe, prin coperta sa, care ne inspira la reverie. Dar, daca vrem sa aprofundam conceptul copertii si al titlului, va trebui sa vedem filmul Anuk, the Path of the Warrior, in care Dorothea trage cu arcul si invirte toporul, isi face singura cascadoriile si cinta piesa Warrior Soul. Acum, insa, vom incerca sa aprofundam un pic albumul, desi nu e nevoie de studiu amanuntit ca sa ne dam seama ca drumul cunoscut e cel mai bun pentru Doro. Nici o schimbare sesizabila fata de precedentele Fight si Calling the Wild, deci daca v-au placut alea, o sa va placa si asta. Fara sa plecati urechea la unul ca mine, caruia hard rockul asta batrinesc i se pare un pic cam sters si cam fara nerv. Mi-ar fi placut sa aud mai multe piese ca My Majesty, Haunted Hearts si Strangers Yesterday, melodioase si cu riffuri vioaie, luate ca din manual, fara abateri de la definitie, dar de care ne putem, totusi, bucura. In schimb, sunt favorizate piesele cu tempo-uri medii si cu melodii cam timide, care ma tenteaza sa lipesc termenul monoton pe ele. Dar rezist tentatiei, ma mai uit o data la coperta si totul suna mai bine. Intre astea multe si medii intra si You’re My Family, prima de pe disc, scrisa special pentru fanii trupei si piesa de titlu, Warrior Soul, adica cele doua bucati pe care ar trebui sa se sprijine albumul si care nu prea se achita de datorie. Asa cum va asteptati si cum traditia cere de la un album traditional, avem si balade, cam multe, dintre care Heaven I See mi-a placut destul de mult incit sa va spun si voua. Doua piese in limba germana pe final (In Liebe und Freundschaft si Ungebrochen) asigura respectarea unei alte traditii cu care fanii Doro s-au obisnuit deja, desi poate unii nu vor aprecia minutul de punk cu sunet de garaj darapanat reunit sub numele deja amintit, Ungebrochen. Eu l-am luat pe minutul asta ca pe o gluma buna. Oricum, creeaza pentru scurt timp impresia ca restul pieselor au un sunet mai bun decit au de fapt, pentru ca la capitolul asta, am comentariii. Instrumentele parca nu-s legate, se misca rigid impreuna, nu curg. Suna cam prafuit. Sau mi se pare mie.

Dorothea nu prea a facut albume proaste, e adevarat ca nici albume geniale nu mai face de ceva vreme, si Warrior Soul nu e in nici un caz o exceptie. Este un album tipic pentru trupa. Vocea Dorotheei poate nu este la fel de rasunatoare ca acum douazeci de ani, dar, inca este, cu siguranta, una dintre cele mai bune voci de pe scena heavy metal actuala. Asa ca treaba e simpla: cine e vizat, se stie; cine nu, sa isi vada de treaba.

Klawz Nota: 8