DARK TRANQUILLITY - We Are the Void

Sa vedeti ce-am patit cu discul asta. Am patit asa: de fiecare data cind il ascultam, mi se parea altfel. Ba mi se parea foarte tare, ba nu mi se mai parea. O data il ascultam si-mi placea, cum il puneam iar, cum nu-mi mai placea. Nici nu stiam ce sa mai fac, mi-era si teama sa-l mai ascult. Si, desi pina la urma mi-am facut o parere care a ramas stabila, cred ca in subconstient mi-a ramas, asa, o teama si de-aia il ascult intr-una de o saptamina, ca sa ma conving ca nu mai patesc iar ca la inceput.

Dar oare de ce oi fi patit eu treaba asta? La prima vedere pare un disc usor de citit, nu? E in linia obisnuita Dark Tranquillity, nu da mari emotii nimanui. Ei, eu am sesizat niste intentii inovatoare propuse subtil si m-am entuziasmat. Dupa care mi-a pierit tot cheful, cind am realizat ca sunt la fel de dese momentele in care se culca pe-o ureche si apeleaza la trucuri ieftine. Ieftine si pentru ca-s rasuflate. Faptul ca totusi, chiar si piesele care nu pun nimic nou pe masa, sunt facute cu profesionalism si dragoste de meserie, m-a ajutat sa ies victorios din conflictul sufletesc in care ma zbateam in timp ce Sake ridea de mine. Mersi, Sake.

Primele patru piese merg brici. Daca erau toate asa, stiam deja albumul anului, ii dadeam zece si plecam acasa. Cine a citit mai mult de sapte texte de-ale mele, stie deja ca imi place echilibrul. In toate, dar si in muzica. Si, pe bucata asta de album, am gasit un echilibru perfect (pina la proba contrarie) intre viteza, complexitate, agresivitate si melodie. Si am fost incintat. Primele doua titluri sunt si cele mai indraznete, sa zic asa: tonul de clapa suprapus pe traforajul chitarilor ma duce cu gindul la un black simfonic, cum nu am mai auzit la Dark Tranquillity de la The Gallery incoace. Care aduce cu el senzatia aproape tangibila a unei pale de vint care suiera prin pustietatile inghetate de pe niste tarimuri epopeico-imnice. Bineinteles, e doar o aluzie discreta, o picatura intr-un ansamblu de riffuri si de schimbari de tempo si registru la care baietii lucreaza deja de ceva vreme. Ca nu mai putem spune ca Dark Tranquillity cinta doar death melodic. E prea tehnic, prea gothic, prea atmosferic si chiar prea melodic ca sa fie doar atit. Si solourile prea intra exact atunci cind trebuie, cum trebuie, stau cit e nevoie si ies exact la timp.

In continuare, The Fatalist si In My Absence sunt mai putin revolutionare, dar pluseaza fiecare cum poate mai bine: prima are un riff incredibil de saltaret si fredonabil, a doua e coplesitoare prin tristetea melodiei refrenului. Unde mai pui ca trece prin atitea schimbari de riffuri incit ma intreb cum de le-or tine minte ordinea. E si asta o arta: nu numai sa gasesti un riff teapan, dar sa stii si pina unde sa te intinzi cu el.

Ei, si de la The Grandest Accusation incep problemele, care se continua si pe urmatoarea bucata. Clapa se apuca sa iasa la interval cu niste interventii care poarta trupa spre o zona muzicala super-abuzata in ultima vreme, la propasirea careia au pus umarul atitia, (printre care si cei pe care-i birfesc acum) incit nici nu mai stiu pe cine sa dau vina: acest electro-death melodic progresiv, care e la mare cautare astazi si a carui insistenta in plafonare pe mine ma cam irita (si pe colegul Dragos P. il delecteaza). Ca un facut, tot in momentul asta Stanne o da pe voce clean, ceea ce, in principiu, nu e deloc un lucru rau, dar in contextul de fata, imi produce un oarecare deranj, pentru ca prea se aseaza toate dupa instructiunile unei retete de succes.

Nu zic ca Her Silent Language nu cauta melodia cu disperare si nu zic ca nu o gaseste prin procedee asemanatoare (clapa la inaintare). Dar de data asta, ca si in cazul deja amintitei In My Absence, melodia emana o tristete impresionanta, care ramine prezenta si pe mai lenta Arkhangelsk, unde atmosfera albumului prinde densitatea maxima.

Urmeaza alte doua piese care nu-mi spun nimic, dintre care una zici ca vrea sa demonstreze ca de la At the Gates incoace nu s-a mai intimplat nimic notabil si cealalta, ca a ramas pe-afara cind au facut selectia pentru Character. Incheierea e operata cu o piesa lunga si grea, apasata si ea de singuratate si in care eu iar aud o vijiiala in spirit de black metal, cum am auzit si pe Arhangelsk, dar am uitat sa va spun.

Asadar, pina la urma e bine. N-au reusit ei sa evite toate cliseele - poate nici n-au vrut - dar, fiind vulpoi batrini, au gasit citeva smecherii cu care sa compenseze neajunsul asta. Au facut ce-au facut si si-au pastrat statutul respectabil de trupa mare care inca n-a calcat strimb, pentru ca eu zic ca albumul asta reuseste sa implineasca majoritatea asteptarilor pe care le crease. Eu personal, ma declar multumit.

Klawz Nota: 9