TIARRA - X

Nu, X nu e al zecelea album Tiarra, este doar al doilea. X este pe de altă parte un album aniversar de zece ani, chiar dacă a apărut în al unsprezecelea an de existență al formației. Asta n-are bineînțeles nici o relevanță – decalajul de câteva luni, vreau să zic – mai ales că, dacă bine am înțeles, X trebuia să iasă în 2014, când se împlineau într-adevăr zece ani de la înființarea trupei. N-ar avea de altfel importanță nici dacă LP-ul s-ar numi „Ics”, zece ani de existență tot ar fi un lucru frumos. Mai ales în ziua de azi, când formațiile dispar mai repede decât apar.
X va intra probabil în istorie ca unul dintre cele mai lungi albume rock românești ever, căci are aproape două ore. Mi-ar fi plăcut să pot scrie că e cel mai lung, dar din păcate nu e cazul. LP-ul de debut TAUUSK a avut de exemplu peste două ore. (Inexplicabilă aroganță. Nici până azi n-am reușit să-l ascult până la capăt. Asta așa, în paranteză, că n-are legătură cu Tiarra.) Nu vreau să sugerez acum că ar exista o legătură necesară între cantitate și calitate, vreau doar să spun că, la un prim contact, X impresionează mai ales prin cantitate: opt muzicieni, disc dublu, 14 piese, compoziții (în general) lungi și (întotdeauna) complexe. N-ai cum să nu apreciezi așa ceva. Sau, mă rog, ai cum, dar noi, metaliștii, încă mai știm să respectăm lucrurile bine făcute.
O fi Ics un album bine făcut, dar tot ai putea să-l faci pierdut în categoria lipsită de strălucire a „metalului tipic de Artmania”. Chestia e însă – și aici intervine aspectul calitativ – că X reușește exact acolo unde Endless Forms Most Beautiful (noua capodoperă Nightwish, adică) eșuează. (Și comparația rămâne relevantă chiar dacă, per total, varietatea de sympho-goth metal practicată de Tiarra are mai multe în comun cu Sirenia decât cu Nightwish.) Există și pe X piese ce colapsează sub povara propriei frumuseți, dar nu ele dau tonul LP-ului, ca să zic așa. Dimpotrivă, accentul cade în general pe feeling și atmosferă și nu pe grandiozitate sau pe virtuozitatea instrumentală gratuită. Așa se face că Tiarra apare ca o excepție de la regula metalului simfonic, care spune că cu cât e mai lungă o piesă, cu atât e mai plictisitoare. Deși depășesc ambele 14 minute, Broken Echoes II, cu elementele ei darkwave, respectiv No More Sun, care îmbină riffurile death metal cu soundul dramatic al instrumentelor cu coarde, sunt două dintre cele mai captivante piese de pe X. Unul dintre punctele forte ale albumului e, de altfel, că – între limitele destul de strâmte ale genului – operează cu un spectru surprinzător de larg de influențe. În Hard To Let Go se aude de exemplu puțin Type O Negative, un strop de Moonspell, death metalul melodios din Burn duce oarecum cu gândul la Grimegod, iar Cold amintește, prin efectele ei electro, de Evanescence.
Singura problemă cu X e că va fi cam greu de depășit. Mult mai mult decât atât nu se poate scoate din metalul gotic-simfonic.

Gabriel Szünder Nota: 8