B'ESTFEST Summer Camp 2012, Ziua 3: galerie foto

Cea de-a treia zi a festivalului a adus, pe langa canicula ce se hotarase parca sa topeasca totul imprejur, trupe noi pe scena festivalului. Din nou, am ajuns la fata locului destul de tarziu, prezenta noastra in spatiul Summer Camp-ului debutand odata cu show-ul celor de la Taine. Un mare regret l-a reprezentat imposibilitatea de a fi prezenti la show-ul celor de la Pipes & Pints, nu neaparat legat de muzica lor, ci de look-ul lor excentric. Revenind la Taine, show-ul lor a debutat pe piesa Resurrection, continuand cu The World Does Not Change, Love & Hate, The Devil Inside sau  Cosmos. Desi din punct de vedere muzical nu ar fi nimic de reprosat, poate ca ar prinde bine ceva mai mult dinamism scenic, care sa-i puna in valoare. De mentionat ca noul solist de la Negura Bunget, Stefan Zaharescu (sau Buvnitz) a fost prezent pe scena ca invitat special, iar in timpul show-ului Andy a sustinut indemnul “Cititi o carte!”, recitand un poem.
A urmat o pauza destul de mare in zona metalelor grele, pana la concertul Tristania, timp in care am dat o fuga pe la celelalte scene. La cortul Fabrica, White Walls au facut un show de zile mari. Trebuie spus ca, desi ii vedem des, constantenii ne cuceresc de fiecare data si ne fac sa visam cu ochii deschisi la urmatorul concert. De aceasta data s-au prezentat cu doua piese noi, extrem de incitante, ce prevestesc probabil noul album.
Membrii Tristania au urcat pe scena un pic mai tarziu decat ora programata, in prezenta unui public la fel de numeros ca si la celelalte reprezentatii de seara de pe scena rock/metal. Piese ca Equilibrium sau Year of the Rat au fost parca dedicate cunoscatorilor, care se zbenguiau in voie la gard. Ca o curiozitate, solistii trupei, Mariangela Demurtas si Kjetil Nordhus, paraseau destul de des scena in momentele in care pasajele instrumentale dominau. De mentionat infatisarea de nordic pur sange a lui Kjetil, asezonata cu o privire care voia parca sa te bage in sperieti. Faptul ca multa lume a preferat sa topaie din toate puterile la scena vecina, ne-a trezit curiozitatea si ne-a indemnat sa nu ramanem pana la finalul concertului Tristania la scena Jägermeister, reusind sa punctam si cateva piese Skindred. Desi asteptarile erau mici (nu prea stiam nimic despre ei), cand am ajuns la scena Coca Cola nu mica ne-a fost mirarea sa vedem puzderie de lume sarind in continuu si strigand din toate puterile. Riff-urile erau intr-adevar imbietoare, energice si clare. Solistul Benji Webbe, desi destul de implinit la prima vedere, deborda de energie, pe care stia sa o directioneze foarte bine catre public, iar acesta parca intra in priza. Catre final a indemnat publicul sa-si scoata tricourile (partea masculina l-a ascultat in mare parte, cea feminina mai putin spre deloc) si, la semnul lui, sa inceapa sa le roteasca in ritm nebun, creand asa-numitele “Romanian helicopters”. Ce a urmat e greu de descris, nebunie in toata regula si un final de show care te facea sa-ti doresti o revedere. Revedere care se pare ca face parte si din planurile lui Benji, care a promis sa revina in forta, cu un concert “in full”.
Pana la concertul Meshuggah mai era cale lunga, de aproape doua ore si, cum pe scena principala urmau sa se produca britanicii de la Pulp, am hotarat ca ar fi bine sa aruncam o privire. O privire ce a fost de ajuns sa ne convingem ca, desi solistul Jarvis Cocker se remarca printr-un sarm specific englezesc, britpop-ul practicat de catre trupa nu se incadreaza in genurile noastre muzicale preferate, asa ca am preferat sa-i lasam pe fanii devotati sa se bucure din plin. A urmat o trecere fugitiva dintr-o parte in alta a incintei, observand ca, desi obositi dupa trei zile de festival, cei prezenti profitau de timpul ramas ca sa se tatueze (pe bune), sa faca bunjee sau sa urmareasca un film la cinematograful improvizat. Periplul ne-a dat ocazia sa ne amuzam copios la vederea unor tocuri de 20 cm ce se poticneau tragicomic printre ierburi si prin nisip, imagine pe care n-o intrezaream nicicum la debutul festivalului.
Suedezii de la Meshuggah, “rautatile zilei”, cum s-ar spune, au debutat incendiar, neinseland asteptarile. S-a vazut clar ca publicul (foarte numeros, in ciuda orei inaintate) era avizat si foarte, foarte nerabdator sa-i vada pe cei supranumiti “eight-string kings”. Vocalistul Jens Kidaman e intr-adevar de speriat, avand o privire de otel, ce incearca parca sa te taie in doua. Riff-urile extrem de dure au facut ca cei din fata scenei sa-si iasa efectiv din minti, in timp ce in publicul aflat la departare ceva mai mare puteai vedea fani cu ochii inchisi, dand alene din cap, intelegand parca in felul lor spectacolul de pe scena. Sonorizarea a fost foarte buna, piese ca Lethargica, Do Not Look Down, Bleed sau New Millenium Cyanide Christ facand sa vibreze pana tarziu in noapte intreg Summer Camp-ul, transformat cu aceasta ocazie in Metal Camp.
Ca desfasurare, B’Estfest Summer Camp a fost fara indoiala cel mai mare festival al verii, incercand sa satisfaca, pe cat posibil, toate gusturile in materie de muzica si pofta de distractie ale specatorilor. Daca ai fi vrut sa asisti la absolut tot ce se petrecea pe cele 7+ scene ar fi fost probabil imposibil, de aceea nici nu ne-am propus acest lucru. Cu siguranta, cei ramasi la fata locului pe toata perioada festivalului nu au apucat sa se plictiseasca in vreun fel. Probabil cel mai necrutator dusman a fost caldura, insa nici ploaia nu ar fi fost de dorit. Din punct de vedere personal, am putea spune ca preferam totusi fest-urile cu desfasurare liniara, gen OST Fest sau Rock The City, festivalurile de asemenea grandoare zapacindu-te la un moment dat si ajungand, credem noi, sa nu mai apreciem la adevarata lor valoare show-urile unor trupe mari, care se succed in ritm ametitor. Din punct de vedere al desfasurarii, B’Estfest a fost o reusita si, probabil, cu o organizare din ce in ce mai buna, are toate sansele sa ajunga printre cele mai mari festivaluri de gen de pe continent. Asteptam confirmarea in anul “ce va sa vie”.