concerte

Blutrină, Cut to Fit, Kyliga Dälen şi Visions of Madness live în Fabirca – picnic, grindcore şi bătaie de joc

Blutrină, Cut to Fit, Kyliga Dälen şi Visions of Madness live în Fabirca – picnic, grindcore şi bătaie de joc
TRUPE: Visions of Madness

Aţi auzit deja de întâmplarea numită Grindcore Picnic, nu? Ar fi trebuit să fi văzut cel puţin un poster zilele trecute, cu o fiinţă umanoidă care făcea ceva rău şi anunţa un show în Fabrica, sâmbătă, pe 27 mai. Un show cu grindcore la nivel generic mai mult, că în esenţă a fost vorba de sludge, crust, goregrind şi o doză mică de hardcore, dar cum toate sunt înfrăţite, grindcore-ul poate face dreptate pentru fiecare dintre aceste subgenuri. Şi picnicul tot generic a fost, fiindcă nu s-a aşezat nimeni pe podeaua clubului Fabrica ca să scoată nişte pâine turcească cu salam învelite în pagini din Libertatea şi să le bage pe sub nas. Ideea capului de la Axa Valaha Productions era că tre’ să fie ceva lejer... Evident, concerte de muzică dementă, lucruri prezentate într-un fel mai puţin convenţional, cât să pice accentul pe distracţie, asta într-un context în care scenele concurează pentru headliners sau se caută a se organiza evenimente de nişă, cu pachete serioase şi cu orientare înspre aşa-zişii elitişti. Ştiţi cât de des folosesc oamenii cuvântul „elitist” în sens peiorativ. Dar nu e niciun sens. Elitistul e ăla care îi caută pe cei mai şmecheri dintr-o zonă anume. Deci, fiţi elitişti, nu-i nicio problemă! La fel şi dacă îi vreţi pe cei mai proşti, nu-i niciun necaz cât timp vă simţiţi în regulă.  
Nu-mi propusesem să scriu ceva despre evenimentul ăsta, aşa că m-am dus la Fabrica cu mâna-n buznar. Nu mi-am luat camera foto, m-am gândit că mă strange o şosetă. Dar, când am auzit întrebarea: „scrii şi tu ceva despre show-urile de sâmbăta trecută?” am considerat că o pagină, două scrise în plus nu omoară pe nimeni. N-am rămas în sală la anumite reprezentaţii chiar din primul moment până în ultimul, am mai ieşit pe-afară, am mai băut tării nebune, deci există şi ceaţă aşezată peste memorie, dar hai să vedem ce-mi amintesc. 
 
Îmi amintesc că sâmbătă seară, în Bucureşti ploua zdravăn, se mai şi opreau precipitaţiile, dar per ansamblu trona o atmosferă de retragere, cât să te facă să crezi că oamenii din oraş n-au chef de panaramă. Mai apăreau unul câte unul la Fabrica şi de-abia după ora 9 s-au adunat câţiva, deşi uşile s-au deschis undeva cu o oră înainte. În club se auzea ceva muzică la volum mai temperat, d-alde Mercyful Fate, ca să fie frumos. Pe zidul din spatele scenei erau proiectate nişte imagini în alb-negru, la mare contrast, cu tot felul de tâmpenii. Sună cumva foarte „obiectiv” ce spun eu, dar ştiu prea bine care era treaba cu proiecţiile alea, că eu le-am pus cap la cap la îndrumarea creierului de la Axa Valaha. Trebuia să fie ceva ce intra sub titlul: total failure. Am pus accidente stupide de maşini, close-ups cu mutre de ruşi terminate, femei care cad, scene cu Benny Hill, dar şi o scenă un pic mai lungă din „Gummo”, cea în care băiatul cu urechi de iepure este omorât alegoric de alţi băieţi. Nu cred că ar trebui să mai recomand cuiva să vadă „Gummo”, din moment ce îmi închipui că a făcut-o toată lumea, dar hai să zicem… Celor care cred că viaţa în lume e o formă organizată de convieţuire cu alţi indivizi şi celor care cred că deţin controlul asupra sinelui şi astfel visează să înţeleagă ce se întâmplă cu acea lume care îi găzduieşte, le recomand să vizioneze acest film lansat în 1997, cu Mystifier, Burzum sau Bethlehem pe soundtrack
 
© Gummo
 
Pe acel fundal cu lucruri şi oameni care se prăbuşesc şi cu alte instanţe ale mizeriei umane pe ecrane, se deschide o uşă şi intră pe scenă prima trupă din acea seară dansantă, Visions of Madness, grup de „hardcored” metal din Bucureşti, cumva aducând cea mai serioasă atitudine la acest eveniment, cauzată de teme şi aluri. Am observat că vocalista Andreea aduce pe scenă o figură foarte mişto, vag introvertită dar şi cu iz de bad ass şi, cu siguranţă, produce un fenomen singular în zona underground de la noi. Îmi place mai mult cum sună vocea ei live decât ce-am auzit pe unicul material scos de trupă, EP-ul „Vertigo”. Nu ştiu dacă pe disc lucrurile sunt aşa rele la capitolul vocal, dar timbrul poate fi extenuant în anumite momente. Nu este cel mai comun timbru şi uneori lasă senzaţia că o creatură se îneacă pe undeva. Trebuie să recunosc că atunci când vine vorba de female fronted bands, nu mă omor prea mult după maniera guturală, fiindcă fetele au de obicei un mare atu în genurile mai zgomotoase de muzică, acela de a da cel mai expresiv screaming
 

Altfel vorbind, am simţit o oarecare ezitare din partea trupei, pe lângă faptul că mi s-a părut că toate instrumentele au avut un sunet cam acut. În principiu, riff-rile scoase de Visions of Madness sunt destul de mişto şi în general sunt introduse de pasaje atmosferice care amintesc de o grămadă de trupe influenţate de Neurosis. Pentru mine, show-ul ăsta n-a fost sufiecient de exploziv pe cât o cere însăşi muzica creată de acest grup. Nu ştiu dacă a fost vreo neconcordanţă între bucureşteni şi sunetist, dar pot spune că omul de la butoane a făcut treabă bună pe parcursul concertelor de sâmbătă. 
 

Primele trupe au avut un setlist scurt, aşa că a venit imediat vremea finlandezilor de la Cut to Fit. Doi inşi pe scenă, un băiat cu dreadlocks la tobe şi voce, manifestându-se foarte bine la ambele capitole şi cu un altul la chitară, cu şapcă pe cap, ochelari de soare şi lanţuri cu zale mari la gât… Un mega-băiat, ce să mai! Poate că muzica lor a fost cea mai grindcore în seara cu pricina dacă urmărim cu fidelitate desfăşurarea subgenurilor, mai ales spre sfârşitul setului când au dat o serie de piese scurte, numai bune de rupt căpăţinile! Atât la ei, cât şi la următorul act, proiecţiile au rămas pe ecran, menţinând în loop aceeaşi bătaie de joc iar şi iar, ceea ce părea foarte adecvat, cel puţin la Cut to Fit
 

Show-ul Cut to Fit n-a fost definit doar de blasting de la un cap la altul, chiar dacă cei doi aveau şi apucături ca la Wormrot, ca să dăm un exemplu. Lucrurile au curs şi într-un death metal hardcor-izat, aşezat, care se spărgea în altceva atunci când toboşarul îi dădea cu vocea sălbatică. A fost suficientă gălăgie având în vedere că doar doi oameni s-au ocupat de cele necesare, ba chiar au generat mai multă nebunie decât pot face alţii în număr mai mare. 
 

Kyliga Dälen a fost o descoperire foarte mişto, o formaţie maghiară care se caracterizează ca ghetto crustcore d-beat, dar în fapt, ceva grindcore şi punk în ritm d-beat, destul de clasic ca abordare, dar ne confruntăm cu formule care nu se pot învechi şi nu pot fi refuzate când vine vorba despre muzica de scandal. Uneori, chitara scotea nişte teme melodioase mai puţin clasice ca interpretare, nu ca structură, chestie care făcea treaba să fie interesantă, mai ales că predomina un sunet destul de mizerabil. „Ungurienii” au avut şi oareşce scăpări izolate în heavy metal. Vocea era undeva între black şi death, doar că nu aşa agresivă ca în combinaţia dintre black şi death, oricum era la locul ei.
 

Vă recomand materialul ungurilor, „Sátánizmus”, care a adus oareşce controversă printre câţiva rockeri nedumeriţi, fiindcă pe copertă apare o fotografie iconică cu Lemmy, iar oamenii nu văd legătura, deşi numai faptul că d-beat-ul a fost moştenit cumva de la Motorhead ar trebui să fie suficient cât să-i determine să nu-şi mai pună întrebări, fără să mai menţionăm atâtea şi-atâtea, cum ar fi că Lemmy ne-a învăţat pe toţi cum se face muzica simplă şi marfă, iar Kyliga Dälen emană principiul ăsta prin toţi „porii” instrumentelor. 
 

Există o trupă despre care nu ştiu mare lucru, numită Diaper Fetish, dar există şi un fenomen cu acelaşi nume, care caracterizează acei oameni ce se excită prin umilinţă şi adoră să poarte scutece, deşi sunt adulţi şi nu suferă de vreo boală care să-i imobilizeze, dar ideea de neajutorare e suficientă pentru ca ei să capete entuziasm erotic şi altele. Nu ştiu cât de neajutoraţi sunt timişorenii de la Blutrină, dar o bună parte din ei s-au prezentat pe scenă în scutece, adică în „pamperşi”, cum se zice pe la noi. O alegere numai bună pentru o trupă goregrind / porn grind, care probabil că a mai fost pusă în practică de vreo formaţie care frecventează Obscene Extreme Festival. A fost şi un doctor la voce pe scenă, altă manevră tradiţională a genului în care spaniolii de la Haemorrhage sunt patroni, s-a folosit şi cămaşa de forţă, cel mai frumos simbol al degradării individuale şi nu a lipsit nici omul în tutu roz, altă schema mai mult decât clasică. În formula asta, oamenii au umplut clubul de baloane şi au mai adus alte accesorii mici pe scenă, cât să se producă bătaia de joc tipică stilului. 
 
 
Strict ca fenomen, Blutrină e un fel Brujeria în versiunea românească. Dacă în primul caz vorbim despre o trupă cu membrii de la Napalm Death, Lock Up, ex-Dimmu etc, adică chestii cu renume la nivel mare, la Blutrină avem de asemenea referinţe cu renume, însă la nivel local, dar şi un pic mai mult, fiindcă avem de-a face cu membri de la Sincarnate, DorDeDuh sau Nocturn. Cumva, mi se pare că cele două trupe fac acelaşi tip de caterincă prin muzică şi concerte, cu chestii care neapărat te fac să râzi, dar ştii că acolo se foloseşte un soi foarte general de umor. Ca exemple autohtone, Blutrină face glume mult mai bune decât Clitgore, având şi un sunet superior, dar ca să ieşim de pe hartă, nu se întrece cu nume ca Rompeprop sau Spasm, asta şi pentru că lipseşte acel brutal death metal, care e înlocuit cu un death mai puţin scăpat de sub control, cu multe break-uri, cu riff-uri care ating tendinţe mai moderne, în timp ce vocile rămân suficient de brutale şi adoptă şi ceva pig squeal. Tot ca în cazul Brujeria, temele Blutrină urmăresc tot felul de chestii populare, avem momente care refac coloana sonoră de la „Mission’: Imposible”, de exemplu, apoi să nu uităm că titlul primului lor album, care a fost lansat şi la Bucureşti cu această ocazie, „Looney Fuckin’ Grind” subliniază influenţa preluată din legendele „Looney Tunes”, de pildă cântecul mocofanului Sloppy Moe, „I Know Something I Won’t Tell” este de asemenea masacrat în stil amuzant în compoziţiile semnate de Blutrină
 

A fost foarte în regulă bătaia de joc de la Fabrica. Anumite creaturi de pe scenă au trecut de la un instrument la altul în timpului show-ului şi s-au distrat cum se cuvine alături de publicul format din câteva zeci de persoane. Nu a ieşit aşa mare distracţie pe cât contextul o cerea, dar în ansamblu a fost okay. Blutrină a avut şi un invitat pe scenă în rol de intrus, care a tras show-ul şi mai mult înspre „Cascadorii Râsului”, determinându-i poate pe câţiva din public să ridice sprânceana. Spun asta pentru că ştiu că în zilele noastre, dragostea pentru absurd se diminuează atunci când nu e rost de vreun discurs politic, social sau vreo declaraţie de victimă absolută. Acel tip de absurd non-social folosit în tot felul de arte este ca o coştientizare mascată a gândului de efemeritate şi marchează un moment în care omul renunţă la toate constrângerile impuse artificial, ignoră orice limită prin bătaia de joc oferită sinelui şi râde, provoacă pe cei din jur la cele mai bune glume şi lasă timpul să-şi vadă de treabă, cumva aşa cum se întâmplă probabil la Obscene Extreme, sau poate că şi-acolo sunt mulţi spectatori care stau pe margine şi îşi iventează limite… Nu ştiu. Dacă am să aflu ceva, cândva, vă voi spune. 
 
 
Foto: Anca Coleaşă
Autor: Gina S.
Data concert:  May 27, 2017  | 0 Comentarii  | 1277 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Blutrină, Cut to Fit, Kyliga Dälen şi Visions of Madness live în Fabirca – picnic, grindcore şi bătaie de joc

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte