concerte

Eric Clapton & Steve Winwood

Eric Clapton & Steve Winwood
TRUPE: Eric Clapton

Ma indrept spre „stadionul de rugby”, numele sub care il cunoaste majoritatea prietenilor mei, cu usoara parere de rau ca un concert pe care-l astept cu nerabdare se suprapune cu debutul CM – muzica are totusi intaietate fata de fotbal, mai ales cand este vorba de artisti care au scris istorie. Ma insotesc randuri de fani – grupuri in care se amesteca pantalonii evazati si iile cu sacourile si cravatele, varstnicii cu copiii si o multime de gusturi muzicale. Concertul este precedat de singurul moment neinspirat („neplacut” e prea mult) al serii, cand o domnisoara in alb incearca sa prezinte ceea ce urmeaza, dar balbele si stereotipiile unei limbi de lemn („monstrii sacri”, „marele nostru artist”, etc.) ii duc discursul in penibil. Plus ca nu stiu cata nevoie aveau cei peste zece mii de oameni sa li se aminteasca de ce sunt acolo: generatiile hippie si cele care le-au urmat stiu foarte bine, de unde si zumzetul in valuri care strabate publicul cand se apropie ora inceperii.

Insotiti de aplauze insitente, celebrul Eric Clapton si mai putin cunoscutul (la noi!) Steve Winwood, doi „batranei” pentru care muzica reprezinta un mod de exprimare nelimitat in posibilitati si nuante, dau startul unui show exceptional – Had to Cry Today si magia incepe.
Un ochi atent poate observa ca mai mult de jumatate din piese e compusa din cover-uri: Traffic (de altfel trupa lui Winwood), J.J. Cale, Blind Faith, The Band, Hoagy Charmichael and His Orchestra, Leroy Carr, Derek and the Dominos si Jimi Hendrix sunt „co-producatori” ai acestui concert. Dar in cazul blues-ului, caci el este protagonistul aici, preluarile complete sau pe bucatele, prelucrarile, reprelucrarile si alte combinatii de acest gen sunt la ordinea zilei – un fel de folclor modern, transmis si retransmis, fiecare artist punandu-si amprenta personala asupra lui. De altfel, sa nu uitam de acele procese de „plagiat” pe care Led Zeppelin a trebuit sa le infrunte pentru piese inspirate din cultura blues, din cantari de prin baruri si altele asemenea.
Eric Clapton pare a fi rocker-ul care a trecut prin toate, perioade de glorie si cadere, excese alarmante si reveniri, rebeliune si trezire la realitate, fiind continuu insotit de blues si rock’n’roll – asta imi transmite mie de pe scena, cu vocea sa usor country, cu chitara electrica sau cea acustica, cu atitudinea unui om care prin muzica isi dezvaluie sufletul. Cand in surdina, aproape soptit, cand in crescendo pana la apogeu, in acord cu tonul sustinut de colegii sai, vocea extrem de expresiva a lui Clapton ne cucereste pe toti – reactiile entuziaste ale celor din jurul meu dupa After Midnigth, Well All Rigth si Crossroads sunt cea mai buna dovada.

Ar fi nedrept sa spun ca Steve Winwood are un aport mai mic in anatomia concertului. Nici pe departe, caci cei doi protagonisti isi impart drepturile si obligatiile de „frontman” in mod egal. Chitarele electrica si acustica sunt si in cazul lui Winwood instrumentele preferate, dar adeseori le lasa pentru libertatea psihedelica a orgii Hammond sau sunetul cald al pianului. Duetele vocale si instrumentale cu Clapton, inclusiv un duo folk de chitare acustice, sunt excelente, cei doi se completeaza atat de bine fara ca personalitatea artistica a unuia sa se estompeze. De aici si succesul fulminant pe care il au Georgia on My Mind, Gimme Some Lovin’ si superba, hendrixiana Voodoo Chile (de departe preferata mea in acest concert, cu acele solo-uri efervescente si schimbari de puls).
In spate, basul si tobele tin ritmul simplu si sacadat al blues-ul, vocile celor doua creole rasuna ca un ecou exotic, iar clapa are micile sale momente de virtuozitate – toti sunt instrumentisti fara cusur, cel mai bun suport pentru doi muzicieni cu „pretentii”. Reactia publicului este un freamat permanent, intensificat intre piese, care isi atinge maximul la primele acorduri din Layla si Cocaine – de altfel cele mai cunoscute hit-uri din setlist, cel putin pentru un ascultator nu foarte avizat. Nu stiu daca absenta unor piese precum Tears in Heaven, Wonderful Tonight sau My Father’s Eyes este regretabila; mai degraba nu, caci Eric Clapton inseamna mai mult de atat – si cred ca asta ne si propune, cariera sa dincolo de ceea ce este ultra-cunoscut. La fel cum nu stiu daca lipsa unei comunicari explicite (de genul „Buna seara, Bucuresti”, „Thank you, friends”, etc.) este semn de snobism sau pur si simplu un al mod de a spune: aceasta este arta mea, acesta sunt eu, mai mult – de unde? Cand daruiesti atata prin muzica, un salut sau o multumire ad-literam pot fi in plus. Iar celei mai mari parti a publicului nu ii lipseste altceva decat inca vreo doua ore de Clapton & Winwood dupa ce ultimul ecou din Dear Mr. Fantasy se stinge.

Playlist:
1. Had to Cry Today (Blind Faith cover)
2. Low Down (J.J. Cale cover)
3. After Midnight (J.J. Cale cover)
4. Presence of the Lord (Blind Faith cover)
5. The Shape I'm In (The Band cover)
6. Glad (Traffic cover)
7. Well All Right (Blind Faith cover)
8. Tough Luck
9. While You See A Chance
10. Key To The Highway
11. Midland Maniac
12. Crossroads
13. Georgia On My Mind (Hoagy Carmichael and His Orchestra cover)
14. Driftin'
15. How Long (Leroy Carr cover)
16. Layla (Derek and the Dominos cover)
17. Can't Find My Way Home (Blind Faith cover)
18. Gimme Some Lovin'
19. Voodoo Chile (Jimi Hendrix cover)
20. Cocaine (J.J. Cale cover)
21. Dear Mr. Fantasy (Traffic cover)

Foto: Petru Groza
Autor: Mad
Vezi galeriile trupelor: Eric Clapton

Data concert:  June 11, 2010  | 0 Comentarii  | 3243 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Eric Clapton & Steve Winwood

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte