HELLFEST 2009: Ziua 2

Vader

Ziua de sambata am inceput-o in forta, cu o trupa foarte solida: Vader. Show-ul polonezilor a insemnat o desfasurare de rautati si greutati pe scena cortului Rock Hard, iar death-metalul lor agresiv, cu accente thrash, a incins un public foarte receptiv la piese precum Epitaph.

Pain

Desi prestatia death-erilor a fost ireprosabila pentru amatorii genului, cu mult mai mult interes m-am prezentat apoi la una din scenele principale unde Pain tocmai isi incepea concertul. Desi niciodata n-am fost mare fan Hypocrisy, cand am auzit prima data proiectul lui Peter Tagtgren si am constatat enorma diferenta (nu in calitate, ci in abordare) am ramas fara cuvinte, iar Psalms of Extinction m-a cucerit definitiv. In plus, curiozitatea mea de a vedea Pain live a fost marita de faptul ca este one-man-band, iar instrumentistii sunt prezenti numai in concerte. Surpriza a fost extrem de placuta: cu toate ca se vede ca Tagtgren centreaza si tot el da cu capul, formula de scena este foarte bine inchegata. Industrialul abordat este catchy si publicul a reactionat pe masura pe Walking on Glass, Same Old Song si, mai ales, Shut Your Mouth, atat datorita muzicii cat si prezentei captivante a personajului central; interesant este ca, desi elementele electro si techno se intalnesc la tot pasul, muzica a ramas cat se poate de metal, mai ales in concert.

Cradle of Filth

A urmat un show la fel de bun, chiar mai bun prin prisma admiratorilor: Cradle of Filth. Excelenta a fost prestatia lui Paul Allender, completata de clapele nou-venitei Ashley „Ellyllon” Jurgemeyer, care are si o voce foarte buna pentru backing. Dar centrul atentiei a fost, fara a ma mira, Dani Filth, a carui voce a fost parca mai buna ca oricand. Este incredibil ce sunete pot iesi din asa un omulet marunt; asta ca sa nu mai vorbim de atitudine, iar Sir Filth are cat cuprinde. Timpul alocat fiind scurt, piesele cantate au fost numai una si una: Gilded Cunt, Dusk and Her Embrace, Nymphetamine, The principle of Evil Made Flesh, Cruelty Brought Thee Orchids, Her Ghost in the Fog; trupa nu a uitat insa ca noul album trebuie promovat, de aici Shat Out of Hell si Honey and Sulphur.

Moonsorrow

Revenind la o scena secundara, am avut placuta surpriza de a auzi pentru prima data trupa finlandeza Moonsorrow. Folk/viking metalul prestat este bine inchegat si melodios, in ciuda vocii de factura black si a pielii vopsite in pseudo-sange a trupetilor (tot de factura black). In ceea ce priveste piesele, desi saltarete si deloc monotone, nu am remarcat nimic iesit din comun si nici nu am retinut vreun refren sau riff, dar mi-a ramas intiparit faptul ca trupa a fost o prezenta foarte placuta.

Soulfly

O noua desfasurare de forte s-a produs prin Soulfly; concertul a fost ceva mai slab decat cel vazut nu cu mult timp in urma la Bucuresti, caci Max Cavalera nu a parut a fi intr-una din cele mai bune zile in ceea ce priveste vocea. Cu toate aceste, show-ul a fost dinamic si plin de surprize, demonstrand inca o data ca Sepultura are un rival pe masura. Spiritele au fost incinse si mentinute sub presiune prin Blood Fire War Hate, The Prophecy, Back to the Primitive, Refuse/Resist, Roots Bloody Roots si Eye for an Eye. La Unleash, Max a fost sustinut de fiul sau intr-un dur duet metalic, in spatele tobelor la Troops of Doom s-a aflat tanarul (sa zicem 12 ani?) Igor Cavalera Jr, iar mai tarziu Max a avut nevoie de „ajutor” la percutie, asa ca a chemat un fan din primele randuri pe scena pentru a bate ritmul. Un concert bun, dar era loc de mai bine.

Immolation

Death-ul destul de brutal abordat de Immolation nu se numara printre subgenurile pe care sa le diger usor, dar renumele trupei m-a readus in cortul Rock Hard. Nimic surprinzator aici, death-metal ca la carte cu multe riff-uri interesante; personal, desi a fost o prima auditie la atentie maxima, americanii mi-au placut mai mult decat Vader, caci instrumentatia, desi total agresiva, a fost parca mai putin aglomerata, iar sunetul mai clar.

Curiozitate mare in ceea ce priveste Gojira, intrucat auzisem numai lucruri interesante, asta pe langa observarea multor tricouri cu insemnele trupei. Nu este de mirare, tinand cont ca aceasta se afla pe teren propriu si aici, in Franta, are un renume substantial. Curiozitatea era dublata insa si de scepticism, pe principiul ca la pomul laudat nu te duci cu sacul. Recunosc ca nu am fost deloc dezamagita de francezi, in schimb am fost complet derutata de stilul abordat. Sau de lipsa unui stil. Nu stiu, poate pe albume acesta se contureaza mai clar, dar in concertul de fata au trecut prin tot ce-a adunat metalul din cel mai greu: black, death, thrash si doom, intr-un show bun si antrenant. Probabil ca asta inseamna new metal...

The Misfits

Pe The Misfits vroiam sa-i vad in special pentru ca sunt o legenda a punk-ului, fara ca genul sa-mi placa in mod deosebit. Piesele scurte au exprimat exact ce ma asteptam: punk dement, deseori melodios, rapid si foarte dinamic, dar plictisitor dupa o vreme. Pe la jumatatea concertului, si probabil dupa vreo duzina de piese, am plecat pentru a vedea cealalta trupa suprapusa, care ma interesa intr-o masura ceva mai mare.

Enslaved

Este vorba de Enslaved, din concertul careia nu am mai prins decat doua piese. Ma voi rezuma deci numai la acestea, suficiente pentru a regreta ca nu venisem mai devreme, intrucat norvegienii au fost duri si melodiosi in acelasi timp, abordand un black/viking metal destul de elaborat, cu un sunet clar. Finalul l-au marcat prin Isa, probabil una dintre cele mai bune piese ale lor, in care vocea guturala a alternat cu cea clean.

Machine Head

Nu sunt inca sigura, nu m-am decis, dar este posibil ca Machine Head sa fi avut cel mai bun concert al festivalului. E drept, si publicul a contribuit din plin, in fata si lateralele scenei mari inghesuindu-se peste zece mii de oameni. Trupa concureaza deci pentru number one-ul personal, desi au fost prezente formatii care, per total, reprezinta mult mai mult pentru mine. Dar americanii au fost grei de tot, extrem de buni live, iar Robb Flynn s-a antrenat intr-un permanent dialog cu publicul, desi „fuck” a fost folosit pe post de semn de punctuatie. Am avut si baza thrash, si inovatii ingenioase, si wall of death, si tobe zid, si dueluri chitaristice, si moment acustic, si Old, si Davidian. Am avut de toate, dar in primul rand un show absolut fantastic.

Sacred Reich

Pentru mine, seara a fost incheiata de Sacred Reich cu un thrash & heavy simplu si antrenant. Americanii, veterani in bransa, au fost directi, fara cine stie ce artificii care sa bulverseze sau sa solicite perspicacitatea unui public in mare parte obosit. Si prin acestea au fost cuceritori, cu Ignorance, Sacred Reich, The American Way, Crimes Against Humanity, Independent (avandu-l ca invitat la tobe pe fostul lor baterist Dave McClain, actualmente la Machine Head) si cover-ul War Pigs (Black Sabbath).