HELLFEST 2009: Ziua 3

Kataklysm 

Se pare ca fiecarei zile de festival i-a fost dat sa inceapa, pentru mine, cu cate o mica rautate pe scena Rock Hard, scena care a avut de la inceput pana la sfarsit, asa cum am mai spus, publicul cu cea mai intensa reactie. Duminica a fost vorba despre greii de la Kataklysm care au cucerit audienta prin muzica si comunicare, pentru prima folosind limba lui Shakespeare, iar pentru a doua pe cea a lui Voltaire. Death-ul solid, cu riff-uri elaborate si uneori melodioase, sectia ritmica de invidiat si foarte buna prezenta scenica a vocalului au demonstrat ca trupa canadiana rupe live; piese precum Crippled and Broken au aratat acest lucru din plin. Indreptandu-ma spre una din scenele mari, am constatat un mic amanunt ingenios: deja erau puse in vanzare biletele pentru anul viitor, cei care le achizitionau acum beneficiind de o anumita reducere. Eu personal n-as cumpara bilet fara sa cunosc distributia, dar tinand cont de linia ascendenta pe care a urmat-o festivalul nu as risca prea mult daca as face-o.

Dragonforce

Nu pot spune ca Dragonforce m-a impresionat, de altfel nici nu ma asteptam la asa ceva. Cred ca mai mult curiozitatea m-a impins spre scena sa si poate si dorinta de a lua o mica pauza prin ceva mai „lite”. Power-metalul britanicilor este simpatic, dar fara personalitate si acumuleaza toate cliseele genului, de la chitara la clape. E drept, structurile sunt destul de complexe, dar le-am mai auzit de zeci de ori, iar live situatia nu a parut cu nimic diferita. Singura piesa pe care am remarcat-o fost Heroes of Our Times, in schimb atentia mi-au atras-o figurile de rock-stars ale trupetilor, de la linsul corzilor chitarei la vestimentatia tipatoare a claparului.

Despre Pestilence nu pot spune foarte multe pentru ca nici nu mai ascultasem cu atentie pana la festivalul de fata, nici live nu o mai vazusem si nici genul abordat nu e febletea mea. Cu toate acestea, a fost o placere sa-i vad pe olandezi la treaba, caci si-au facut-o cu pasiune si constiinciozitate. Duri si tehnici, foarte buni in prestatia live, au zguduit scena cu death-metalul lor cu influente thrash si foarte subtile accente progresive. Numele unor piese ca The Process of Suffocation, Horror Detox, The Secrecies of Horror sau Hate Suicide vorbesc de la sine. Un mare atu al trupei il constituie experimentatul basist Tony Choy (Atheist, Cynic) care a fost jumatate din suflul acesteia.

Queensryche

Ma declar usor dezamagita de concertul Queensryche, pentru ca vocea lui Geoff Tate a fost deficitara (si, recunosc, aveam pretentii dupa splendidul concert de acum un an din Bucuresti), nici la capitolul dialog acesta nu a stralucit, iar publicul a fost relativ putin. In rest, talentatii muzicieni s-au prezentat excelent, iar clapele si chitarele s-au auzit genial. M-am bucurat sa reaud Walk in the Shadows, Silver, A Dead Mans Words (cu un invitat la voce, din pacate nu mi-am putut da seama despre cine a fost vorba), Best I Can si One More Time. Mici „picanterii” au fost clarinetul si saxofonul, dar concertul in ansamblul lui mi-a parut lipsit de acea scanteie de care americanii din Queensryche sunt capabili.

Cathedral

Cu mare nerabdare am asteptat de la inceput Cathedral, una din trupele care mi-au marcat adolescenta. Incredibil concert, sincer nu ma asteptam ca Lee Dorrian si ai sai sa dea atat de bine pe scena. Momentele de varf le-au reprezentat North Berwick Witch Trials si Hopkins (Witchfinder General), dar m-am bucurat enorm si de Vampire Sun sau Cosmic Funeral. Stoner/doom-ul lor nu a sunat deloc depresiv, si totusi a apasat in permanenta pe fanii inghesuiti in fata scenei. Concertul a fost extrem de inchegat si heavy, presarat cu elemente cu parfum hippie si psihedelic; in plus, britanicii au trecut lejer de la pasaje de bas cu trei note pe minut la altele alerte, tot ansamblul putand fi catalogat oricum, numai monoton nu.

Europe

Europe a fost o gura de hard-rock proaspat intre atatea duritati, din pacate insa sunetul a fost mult prea tare si, uneori, gajait. Se pare ca si unii sunetisti francezi au impresia ca foarte tare echivaleaza cu foarte bine. Concertul l-as cataloga drept unul simpatic si antrenant, fara a ma da in vant dupa trupa in general. Joey Tempest si ai lui s-au achitat de datorie cum nu s-a putut mai bine, fiind intr-o continua miscare pe intreaga scena si debordand de buna-dispozitie; din playlist au facut parte, mai noi sau mai vechi, Start from the Dark, Scream of Anger, Cherokee si Always the Pretender. Imnul The Final Countdown nu putea lipsi si cu aceasta ocazie am constatat cu surprindere si, de ce nu, cu bucurie cum oameni imbracati in tricouri cu cele mai crunte trupe, tatuati cu pentagrame sau avand cele mai dubioase pierce-uri au topait laolalta, au dansat si au cantat – ca un pogo mai putin agresiv, dar generalizat in tot perimetrul din fata scenei principale.

Suicidal Tendencies

Pe Suicidal Tendencies as cataloga-o ca forta in forma ei pura: thrash, crossover, hardcore, funk si influente din alte genuri impletite intr-un melanj devastator, caruia i s-au adaugat textele sociale si politice si temperamentul afro-latin. Basul a fost solid de tot, tobarului i-au reusit toate scamatoriile cu betele, iar vocalul hiper-energic a dinamitat publicul cu You Can’t Bring Me Down, War Inside My Head, Subliminal, Send Me Your Money si Possessed to Skate. Si cum toate acestea parca nu erau de ajuns, finalul a fost marcat de o nebunie totala: spectatorii au fost chemati sa se alature muzicienilor, asa ca zeci de oameni nu au stat pe ganduri si au invadat scena, facand acolo mosh si chiar crowd surfing, spre disperarea si trauma fortelor de ordine.

Dream Theater

Dream Theater s-a situat in topul clasamentului meu referitor la ceea ce vroiam sa vad la Hellfest, iar concertul sau a fost exact ce ma asteptam: virtuozitati instrumentale, o muzica geniala, condusa drept la suflet pe corzile chitarei unui John Petrucci aflat intr-o forma exceptionala. James LaBrie nu a fost deloc mai prejos, creandu-se astfel toate premisele unui show de neuitat, cu singurul inconvenient timpul prea scurt. In the Presence of Enemies (part 1), Beyond This Life, A Rite of Passage si Voices au demonstrat, daca mai era nevoie, ca Dream Theater este o forta a metalului progresiv (in particular) si a muzicii ca arta (in general).

Amon Amarth

Daca Amon Amarth ar fi dorit sa filmeze un DVD, concertul de pe scena Rock Hard ar fi fost cea mai buna ocazie. Spatiul cortului a devenit rapid neincapator pentru cei mai bine de doua mii de oameni stransi sa-i vada pe nordici in actiune, iar rezultatul a fost un show incendiar, cu dans, topaiala si fani nebuni cocotati pe schelele de sustinere si cu greu dati jos de bodyguarzi. Prin fumul dens de pe scena, suedezii au fost la inaltime si au incercat sa sature foamea de metal viking si de mitologie nordica a celor prezenti cu The Pursuit of Vikings, Guardians of Asgaard, Varyags of Miklagaard, Runes to My Memory si Death in Fire. Ceea ce mi-a atras cel mai mult atentia a fost chitara care adesea l-a acompaniat pe solistul Johan Hegg ca o plangatoare voce feminina. Foarte bun concert si m-am intrebat daca nu merita oare una din scenele principale.

Manowar

Alta trupa pe care mi-am dorit foarte mult s-o vad cu aceasta ocazie a fost Manowar. M-a surprins faptul ca, desi numeros, publicul nu a mai atins apogeul, cum se intamplase la Machine Head in seara precedenta. Din contra, inca de la intro-ul cu alarma de raid aerian, langa pupitrul de sunet aerul a fost respirabil si pe parcurs densitatea spectatorilor a devenit si mai rarefiata. Nici entuziasmul acestora nu a fost maxim, nici concertul nu a fost cel mai bun posibil, cred ca s-a creat de fapt un cerc vicios. Acum sa nu fiu inteleasa gresit, Manowar a facut un show foarte bun, dar nu a revenit „in style” cum a afirmat la un moment dat Joey DeMaio. Ca fapt divers, in spatele tobelor nu s-a aflat Scott Columbus, ci Donnie Hamzik (tobarul de pe primul album), care se pare ca insoteste trupa in turneu. Setlist-ul a fost cuprinzator si ar fi trebuit sa acopere toate preferintele, dar cu totul a durat numai doua ore: Manowar, Blood of My Enemies, Hand of Doom, Brothers of Metal, Call To Arms, Heart of Steel, Sleipnir, Loki, God of Fire, Kings of Metal, The Gods Made Heavy Metal, Fast Taker, Warriors of the World United, Kill with Power, Hail and Kill si The Crown and the Ring. Aici putem adauga solo-ul de bas, frumoase solo-uri de chitara, o voce foarte buna, un dialog permanent (dar nu mereu inspirat) cu publicul al lui DeMaio si Eric Adams si momente surpriza.

Unul dintre acestea a fost decernarea binemeritatului trofeu „Balls of Steel” lui Ben Barbeau, tanarul organizator al Hellfest-ului (cu ocazia aceasta am aflat cat este de tanar acest intreprinzator personaj). Alt moment l-a reprezentat invitarea unui fan din public care sa-si dovedeasca virtuozitatile chitaristice; mai intai a fost dezbracat de tricoul cu nu stiu ce trupa si trecut in uniforma Manowar, apoi a improvizat un solo, a cantat cu trupa o piesa (cu volumul dat la minim, evident) si, pentru ca s-a descurcat onorabil, chitara personalizata cu autografe i-a revenit lui. Pe tot parcursul concertului, o mare de steaguri a fluturat deasupra publicului, iar finalul festivalului a fost marcat de focuri de artificii. Rezumand, show-ul a fost dupa litera manualului, peste mediu, nici dezamagitor, dar nici exceptional.

Ca o scurta incheiere, imi voi exprima curiozitatea fata de lineup-ul de anul viitor, caci Hellfest a devenit un jucator important in ansamblul concertistic european. Atmosfera extraordinara de aici (in camping si in preajma scenelor), diversitatea stilistica a trupelor bune pe care le-am vazut, biletul accesibil, respectarea programului, obtinerea unui sunet in cea mai mare parte bun si foarte bun si, nu in ultimul rand, situarea intr-un oras elegant si primitor – ei bine, toate acestea si altele pentru care cuvintele nu sunt suficiente ma vor face sa consider serios o noua vizita in vestul Frantei, candva in vara lui 2010.