Hellfest 2011: ziua a treia

Audrey Horne au dat startul ultimei zile din fetsival. Audrey Horne este o formatie franceza care nu numai ca trebuia sa apara mai tarziu pe scena ca sa se bucure de un public numeros, dar trebuia sa fie headliner in corturile Terrorizer sau Rock Hard. Chiar si pe Main Stage 2. O muzica nemaipomenita cu influente Tool, muzica lui Angelo Badalamenti (din filmele David Lynch), Katatonia, Alter Bridge, Faith No More, etc. a facut ca aceasta sa fie una din cele mai bune prestatii ale festivalului.
Zuul FX au stricat tot farmecul, un fel de Soulfly foarte plictisiti.
Am vazut putin din Turisas in drum spre Ken Mode. Un concert Turisas e un fel de prelungire a copertilor ce le insotesc albumele. Bine interpretat, chiar daca nu e genul meu, au reusit sa creeze o atmosfera de epic/viking/finnish folk metal, presarat cu o doza buna de symphonic power/heavy metal. “Battle Metal” cum il numesc ei, si prin piesa. Pentru fanii acestui gen, Turisas este o alegere buna.
Ken Mode era una din trupele considerate “no name” din cortul Terrorizer…pacat! S-au bucurat de public, dar nimeni nu auzise de ei inainte. Au sunat excelent. Acestia reusesc sa imbine armonii de avantgarde disonant de genul Virus / Ved Buens Ende, Black Flag sau VoiVod cu brutalitatea unor trupe precum Neurosis, Napalm Death, Mastodon si Converge. Ii recomand!
Atat Sup cat si Last Days of Humanity mi s-au parut foarte plictisitori si la un moment dat sunetul emanat din boxele fiecarei trupe incepuse sa se amestece in atmosfera sonora precum o multitudine de culori dintr-o paleta de acuarele, rezultand intr-o nuanta urata de maro(n).
Pe Main Stage 2 au urcat intai Steve Flynn, urmat de Chris Baker, Travis Morgan, Jason Holloway, iar cu aparitia lui Kelly Shaefer, Atheist si-au incpeut recitalul cu consacratul Unquestionable Presence. Un show Atheist e ca o tornada de note, maiestrie in termeni de fiecare instrument, salbaticie, isterie controlata…o lume de virtuozitate contopita cu nebunie. Singurul repros (mereu acelasi in ceea ce-i priveste, dar de data asta judecat dupa time slot) este ca au cantat cu vreo 10 minute mai putin decat trebuia, asa ca au lipsit 3 cantece…la un set de 40 de minute, cand lipsesc 10 sa stiti ca se observa. Mi-au spus apoi ca nimeni nu le-a spus cat au voie sa cante si nimeni din marginea scenei nu le-a spus sa continue sau sa se opreasca, asa ca nu au vrut sa depaseasca. Pareau dezamagiti de performanta lor insa noi, fanii, nu am sesizat vreo scapare din perfectiunea distorsionata a concertului.
O trupa pentru care am avut si onoarea sa deschid prin 2007, The Ocean, au urcat pe scena cortului Terrorizer in fata unui public numeros si au “rupt”! O alta dovada de perfectiune intruchipata, de delir tinut in frau, mai strans sau mai putin… cert este ca inca ma lasa cu gura cascata cum incep ei majoritatea cantecelor cu o bataie de bete, continuand toti in ritm unitar.
Apoi am mai prins putin din Firewind, sa-l vad pe Gus G. in actiune inainte sa urce pe scena cu Ozzy, sa-l vad in elementul sau natural, cum s-ar zice. Cum ma asteptam, o portie sanatoasa de power metal cu instrumentisti buni dar a caror muzica se pierde in marea de trupe de gen. Bineinteles melodia si energia nu lipsesc dar… nici nu sar in atentie.

 

La Orphaned Land (foto) am stat doar putin pe la mijloc sa prind cantecul Ocean Land care are un solo demential. In rest trupa nu a avut cine stie ce prestatie speciala, si-au cantat melodiile, si-au facut treaba, publicul destul de numeros pentru ce ma asteptam, apoi m-am indreptat spre Duff McKagan’s Loaded (foto).

 

Wow! Nefiind nici pe departe un fan Guns ‘N’ Roses, recunosc, m-am pripit cu judecata si incadratul in acelasi castron inainte de concert…dar a fost o surpriza placuta! Acordati mult mai jos decat o trupa de classic rock, Loaded suna mai degraba a stoner/grunge fata de ce ma asteptam. Din setlist nu au lispit nici un cover Misfits - Attitude si unul Guns ‘N’ Roses - It’s So Easy de la care am plecat repede ca sa prind inceputul Ghost. Oioioi, suspansul de a-i vedea live ma tortura inca de cand s-a fondat trupa. Singurele cuvinte pe care le-a scos solistul pe durata concertului au fost, printr-o soapta morbida, “Merci beaucoup, Hellfest” si inca ceva despre Satana. Din pacate a lipsit piesa mea preferata de la ei Stand By HIM…in rest majoritatea de pe Opus Eponymous au fost cantate, inclusiv un cover Beatles - Here Comes the Sun, dupa care au incheiat concertul cu Ritual. Dar am ramas cu aceeasi intrebare chiar si dupa concert: cine sunt membrii Ghost???

 

Am mai prins cat s-a putut din Pain of Salvation (foto) care au fost mult mai buni decat la Hellfest 2007, sunetul cristal, cantece lungi, vocea si instrumentele de o acuratete desavarsita.

 

La Cavalera Conspiracy (foto) nu am fost prezent pentru tot concertul din cauza (sau datorita) unui interviu, dar cum l-au auzit pe Max, membri Kyuss au intrebat “Asta e Max Cavalera? Ce tare! Ne placeau Sepultura si Soulfly acum ceva timp”. Am ajuns exact cand a inceput si Refuse/Resist urmat de Territory (nu mai are rost sa spun ca sunt piese Sepultura). Dar foarte familisti oricum, Max si-a adus fiul sa cante pe Black Ark iar Igor pe fiul sau la tobe sa cante pe cover-ul Nailbomb - Cockroaches.
Anathema au avut un recital dragut si molicel dar cald si primitor ca un foc iarna, din care nu au lipsit piese precum A Natural Disaster si Fragile Dreams cu care au incheiat.
Next, Morgoth sau Mr. Big? Morgoth intai, pentru ca stiu ca nu avea sa se schimbe show-ul radical dupa ceva piese. Acesti nemti sunt considerati legende in genul death metal, si acest recital nu a facut decat sa sublinieze acest lucru. O prestatie foarte tinereasca, foarte proaspatat, ca si cum ar fi fost o formatie moderna cu foarte multa experienta in spate. Oricum, un show brutal cu multa agitatie atat pe scena cat si in public, bineinteles acompaniata de un sunet foarte clar.
 

Mr. Big  (foto) acum: cu Billy Sheehan la bas si Paul Gilbert la chitara, printre cei mai jucausi si buni din lume la instrumentele lor… nu stiu cum ar fi putut decurge concertul mai prejos decat ce ne-a fost dat sa vedem pe 19 iunie. Un concert genial, chiar daca genul poate nu e pentru toti… iar vocalului i-ar fi trebuit ceva par din anii ’80 si eventual niste tocuri. In schimb, concertul a fost plin de cantecele Mr. Big consacrate insotite de o doza sanatoasa de dialog cu publicul. Am auzit Road To Ruin, am auzit Addicted To That Rush, am auzit un cover David Lee Roth - Shy Boy, am auzit bineinteles solo-uri de bas si chitara iar concertul a fost incheiat spre surprinderea mea extrem de placuta, cu Baba O’Reiley de la The Who. Mai buna decat varianta Pearl Jam. Mai autentica.
M-am grabit sa mai prind din Goatsnake cat se mai putea. Acelasi sentiment ca la Eyehategod sau Melvins, simteam ca va cadea cortul peste mine, la cata greutate emanau difuzoarele. Vorba lui Marky de la Coroner, chitarele erau acordate asa jos incat corzile practic atarnau ca niste lanturi de chitara. Va place sludge-ul de tip Saint Vitus amestecat cu Candlemass? Puneti mana pe produse Goatsnake!
 

Cat am mers spre cort sa-mi las geaca (sambata si duminica a fost in proportie de 90% cer senin), a inceput Doro (foto) sa cante. Niciodata nu am aprofundat Warlock sau Doro, dar pot sa va spun ca este pe buna dreptate considerata Janis Joplin a metal-ului. Are o voce uluitoare, neschimbata, puternica si energica. Nu a indicat nici macar o fractiune de secunda ca nu mai are suflu sau o cam lasa vocea, nici gand… au fost 50 de minute de heavy metal pur si placut, cu dialog strigat (tipic cantaretilor Heavy metal) intre cantece… cu accent de Arnold. Bravo Doro Pesch.
Am zis sa mai vad inca o data putin din Black Dahlia Murder pana incep Judas Priest. Nici cand i-am vazut prin 2004 nu eram mare fan dar trebuie sa apreciez energia dezlantuita de pe scena si acuratetea instrumentistilor. Mai are rost sa spun ca nu mai incapea lume nici pe la standurile de mancare la cat de plin era la Black Dahlia?

 

A urmat primul meu concert Judas Priest (foto)…la care m-am asteptat la mai putin si am primit mult mai mult. Am primit un recital din care nu a lipsit nici un slagar sau detaliu al concertelor Priest consacrate; motor, efecte pirotehnice, Painkiller, Hellbent For Leather, etc. Nota 10 pentru concert.

 

O pauza mica alaturi de peretele de zgomot placut si fum de iarba, perete ce-si spune Electric Wizard, apoi Therion cu un Snowy Shaw foarte teatral la voce si am revenit la Main Stage unde avea sa inceapa primul meu concert Ozzy Osbourne (foto). Auzisem ca a fost un concert incendiar la Bucuresti, dar nu m-a prevenit nimeni ca Ozzy ne va lua tare din prima cu 5 piese-monstru la rand: I Don’t Know, Suicide Solution, Mr. Crowley, Bark at the Moon si cover-ul Black Sabbath - Warpigs. Apoi Road to Nowehere si iarasi trei cover-uri Sabbath: Rat Salad, Iron Man, Fairies Wear Boots (prima si ultima alegere nu stiu daca au fost cele mai inspirate idei de cover-uri Sabbath, dar in orice caz alt prilej sa le auzim chiar si pe astea…mai rar). Dupa Crazy Train si un furtun cu spuma indreptat spre fotografi, trupa s-a retras pentru 5 minute, a revenit cu Mama I’m Coming Home si evident dupa ultima piesa Paranoid a incheiat cu clasica replica “Thank you, good night, we love you all!”.
Din pacate, in paralel cu Ozzy am ratat una din trupele pentru care am venit la aceasta editie, Hawkwind, dar am auzit ca a fost o atmosfera fenomenala in cortul Terrorizer. Imi si imaginez. N-au lipsit Master of the Universe, Spirit of the Age iar la Silver Machine doua dansatoare si-au facut aparitia, miscandu-se lasciv, hipnotic, mecanic sau mimand adierea “vantului timpului”, completand aceasta demonstratie vizuala si sonora de space rock ca la carte.
 

La Opeth (foto) am stat doar la The Grand Conjuration pentru ca in acelasi timp, ultima trupa pe care aveam s-o vad in seara aceea, Kyuss (Lives!) si-a asaltat publicul timp de o ora (pana la 2 dimineata) cu un desert/stoner rock de zile mari. Un sunet atat de clar incat nici intr-un studio performant multe trupe nu suna asa, nivelul vocii nefiind acoperit de cel al bass-ului, totul echilibrat, cortul arhiplin ca atunci cand da laptele pe foc…un show distrugator dar in acelasi timp groovy, iar – ca un teaser parca – dupa ultima piesa Green Machine, ne-a lasat pe toti cu gura cascata si cu acelasi gand: “Un final perfect pentru festival! Oare s-o lega cu un inceput de acelasi calibru al urmatoarei editii Hellfest?” Om vedea; merita incercat. Felicitari organizatorilor pentru inca 3 zile de vis.

Foto: Eric BAGNARO, OZIRITH.com/HELLFEST Prod