concerte

Laibach în Form Space – Zarathustra şi post-oamenii

Laibach în Form Space – Zarathustra şi post-oamenii
TRUPE: Laibach

Dacă şi de data asta treceam peste încă un moment cu Laibach în zonă şi alegeam să nu mă prezint, începeam să mă autocaracterizez drept nefericirea vehementă în persoană. N-am fost la discutatul show al slovenilor de la Sala Agronomia din Bucureşti. Era 2007, terminam liceul şi pe material, mă învăluia haosul, nu că s-ar fi schimbat prea mult situaţia, dar sigur era mai dubioasă vremea de-atunci. Nici nu am depus prea mult efort ca să ajung acolo. Încă nu ascultasem „Volk”, albumul popoarelor, toate „amărâte”, fără excepţie. Atunci încă nu eram mare ascultător Laibach. Glasul marţial şi foarte liniar al lui Milan Fras mă ţinea cam departe, deşi alerta şi drama ironică sau nu, manifestate prin instrumente, mi se păreau fabuloase. Înţelegeam şi că aerul militar şi totalitar instaurat mai ales de vocalist nu era o glumă seacă, nici o ironie facilă. A trebuit să ascult „Volk” ca să încep să mă leg corespunzător de patria virtuală, Neue Slowenische Kunst. Aşa, n-am fost acolo când bieţii pseudo-nazişti din Bucureşti au salutat grupul Laibach, iar muzicienii s-au întors cu spatele. Păcat, aş fi râs şi aş fi ţinut minte toată viaţa. Nici la Hotel Continental din Cluj-Napoca n-am ajuns când grupul a fost invitat la TIFF ca să pună-n scenă coloana sonoră de la „Iron Sky”. Circumstanţele încurcate nu mi-au permis atunci să ies din Bucureşti şi m-am bucurat doar că un film independent, cu buget rezolvat prin crowd funding, ca „Iron Sky” era inclus în programul cinematografelor din mall-uri. Veniseră maxim 15 oameni la proiecţia acestui film, iar după ce a început, au rămas mai puţin de jumătate. Ceilalţi au plecat înjurând după câteva minute, iar eu m-am distrat bine. Nu credeam că cineva o să facă un film cu un scenariu în care se bate joc în egală măsură de industria filmului şi parcursul geopolitic, într-o situaţie fictivă, menită să accentueze atmosfera de bâlci în conducerea globală. Doi ani mai târziu, Laibach concerta în Silver Church, iar eu nu eram în ţară. Apoi, de când cu ştirile despre turneul „Zarathustra” care includea şi Cluj-Napoca, cu data de 23 martie destul de potrivită pentru schema zilelor mele, am considerat că aş fi exagerat dacă aş fi rămas acasă şi de data respectivă. Albumul „Also Sprach Zarathustra” şi materialele video din online cu momente din turneul de prezentare a discului, îmi dădeau incidii clare care transmiteau că aveam să fiu martor la unul dintre cele mai relevante spectacole în muzica şi arta contemporană. 
 
N-a fost prea uşor să ajung în Cluj-Napoca, chiar dacă de ceva vreme găsim zboruri low-cost care duc în diferite oraşe din ţară, fără să ne-o ardem prizoneri prin trenuri care alunecă pe şinele care merg spre orizont, la infinit, pline cu oameni bizari. Iniţial, nici nu luam în calcul că sfârşitul lunii martie poate arăta ca o Siberie mai blândă, dar mai depresivă doar pentru că nu e Siberia, ci un loc în care exista cândva o succesiune a anotimpurilor. N-ar trebui să-i încarc pe cei care citesc cu suferinţele mele crescute dintr-un fel de obsesie panteistă, dar continui un pic cu descrierea atmosferei de vinerea trecută, după aproape o săptămână cu prea multă zăpadă şi prea multă silă. Peisajul de pe Otopeni îmi amintea de scurtmetrajul „Saşa, Grişa şi Ion”… Utilajele opresive şi maşinile cu expresii triste se pierdeau într-un pustiu alb-gri, adică în moartea pasiunii, unde ideile oamenilor nu erau cele mai utile, iar soluţiile… Noţiuni dintr-o dimensiune paralelă. Ningea şi viscolea atât de mult vineri dimineaţă că pentru o vreme n-a decolat sau aterizat nici un avion. Când chestiile cu aripi au început să se mişte, cursele prioritare au fost alea care legau ţările între ele, iar eu am rămas într-un avion la sol timp de cinci, şase ore. Nu că s-ar fi întâmplat ceva după tot timpul ăla scurs în preajma tuturor formelor de oameni zgomotoşi, care înjurau un pilot ce putea ulterior să dea cu ei de pământ, la propriu. În fine, am ajuns de-abia seara în Cluj-Napoca, cu mai puţin de trei ore înainte de deschiderea clubului Form Space, unde se întâmpla „apocalipsa”, o apocalipsă necesară supravieţuirii, dacă vreţi să mă credeţi pe cuvânt cu acest aparent paradox. 
 
Nu mai dormisem de mult, dar m-am încăpăţânat să merg la club la ora de deschidere, adică 20 PM. Am stat vreo 45 de minute pe-afară şi am aflat că se stricase unul dintre proiectoarele care aveau să fie folosite la mapping în timpul concertului. Nu ştiu dacă ăsta a fost motivul principal de întârziere, oricum, n-am simţit-o ca pe o povară. Chiar dacă era frig, nu era atât de urât ca-n Bucureşti, mai ales că zăpada nu se aşeza. Am stat la vorbe şi tutun cu un om, doi până când s-au deschis uşile, dar altfel s-au strâns destui în spatele meu, la intrare, deci două, trei sute au participat la concertul Laibach. Nu ştiu să estimez, poate au fost mai mulţi oameni, eu am băut, evident şi, cred că persoanele n-au fost nici multe, nici puţine. Singurul lucru clar era că oamenii acoperiseră tot spaţiul principal din Form Space în timpul concertului, ceea ce m-a bucurat. Locul ăsta, Form Space e un club super-okay pe care de-abia l-am descoperit. Foarte potrivit pentru underground, ceva mai spaţios decât Controlul din Bucureşti, iar în ceea ce ţine de sonorizare, e genul ăla de loc care te face să-ţi fie drag să asculţi muzică, uneori nici nu mai contează prea mult natura ei, dacă ţinem cont de limitele fiecărei persoane. 
 
Sigur că erau ceva obiecte inedite de merchandise după câţiva metri de la intrare, paşapoartele pentru NSK, insignele făcute cu mare talent, sau cutiile pentru ţigări cu diverse detalii grafice din istoria Laibach, plus mesajele pertinente ale trupei, toate erau la vedere, alături de lucruri tipice care se vând la show-uri. Până au apărut muzicienii pe scenă, s-a auzit în loop timp de aproape o oră „Von den drei Verwandlungen”, o bucată de pe noul material, din care climaxul era tăiat. Aşa cum era previzibil, cei de la Laibach aveau să execute acest apogeu pe scenă, ca introducere. Suntele de motoare cu turaţii amplificate din piesa asta au generat ceva nebunie celor de la bar… „Se aude aşa, ca o maşină,” îşi spuneau ei, uşor exasperaţi. Era o stare de asediu mental, la volum mic, foarte potrivită în pregătirea minţilor pentru show-ul slovenilor. E clar că Laibach a scos anul trecut un material imprevizibil. După melodiosul „Spectre”, „Also Sprach Zarathustra” explodează prin drones & soundscapes într-un ţinut ermetic, cât rămăşiţele care ne sar din creieri să nu se piardă, cât să intervină un control în aleatoriu, cât să capete o definiţie haosul afectiv care defineşte oamenii zilelor, fiinţe influenţate de amplitudinea spaţiului în care există, aspectele din urmă fiind exprimate prin tehnici orchestrale de muzicieni. De când a ieşit discul, am auzit ceva oameni care spuneau că muzica nouă e poate prea abstractă, prea zgomotoasă sau prea minimalistă şi că asta se punea pe seama faptului că reprezintă un soundtrack, pentru care golurile din muzică se umplu în momentul vizionării operei, adică adaptarea după lucrarea lui Friedrich Nietzsche pentru teatru, care a fost prezentată publicului în 2016, la Teatrul Anton Podbevšek din Slovenia, în regia lui Matjaž Berger. Doar că muzicienii au mai lucrat un pic la fragmentele noi până să le pună pe discuri şi să le arunce în lume. Aşa că, nimic nu e incomplet, iar „Also Sprach Zarathustra” expune o calitate de excepţie în rândul muzicii electronice contemporane. Apoi, mesajul Laibach a fost încă din anii ’80, de la începuturi, la fel de greşit înţeles precum multe găselniţe conceptuale ale marelui filozof german. În toată rânduiala politică şi teatralismul social explorate de Laibach prin muzică şi prin emergenţa în mediul vizual, se simte un soi de statornicie recurentă în ceea ce priveşte evoluţia speciei umane, întocmai ca-n căutarea lui Nietzsche şi fantezia cu supra-omul. Îmi pare rău că scriu textul ăsta pe viteză şi cu capacitate de concentrare cam nulă, fiindcă ar fi foarte multe paralele de identificat şi discutat între opera lui Nietzsche şi art performance-ul Laibach. Poate o face altcineva în locul meu, totuşi, măcar în gând.
 
Laibach Zarathustra Tour, Form Space, Cluj-Napoca

Prima parte din concertul Laibach la Form Space a însemnat multe fragmente de pe noul album care, din punct de vedere muzical face o conexiune cu primele materiale ale grupului. Dar evoluţia este totuşi uriaşă, nu se repetă nimic în acelaşi timp. Parcă am ascultat o poezie sonică cu elemente foarte pătrunzătoare datorită pianului care genera o nouă formă a sentimentului de confuzie, sau datorită arcuşului care aluneca pe coardele de chitară într-un teritoriu tensionat. Despre tobe, nu mai am energie pentru complimente. Ritmul era când perturbator, când transcendental, sau mai degrabă regenerator pentru cei care adoră experimentul în execuţia muzicală, mai ales că venea la pachet cu o expoziţie de efecte care acţiona asupra tuturor căilor senzoriale. Milan Fras – cu imaginea clasică inspirată dintr-un conglomerat de culturi care au supravieţuit după principiile segregării între populaţie şi căpetenii – şi, cu perseverenţa vocală tipică aducea mai multă tragedie decât cineva ar ascocia cu numele Laibach, mulţumită compoziţiilor noi. 
 
Frumuseţea Minei Špiler a putut fi admirată abia după şase, şapte piese de lungime considerabilă, odată cu „Vor Sonnen-Aufgang”. Tre’ să fii dat dracu’ ca să nu-ţi gâdile lacrima un obraz când auzi cântecul ăsta. Şi explicaţia nu stă în lumina oferită de imaginile proiectate, care redau explozii nucleare în slow-motion, luând locul răsăritului de soare. Ci în convertirea emoţiilor „periculoase” pentru echilibru în compoziţii muzicale monumentale, ceea ce, după părerea mea, se inspiră dintr-un simbolism al manifestărilor din natură, care sigur că sunt copleşitoare pentru mecanismele noastre de gandire. Mina Špiler este o forţă unică în underground. Dincolo de manifestarea impunătoare pe scenă, vocea ei cam atinge absolutul, iar live nu am găsit absolut niciun moment care să contrazică asta. Sigur că face o pereche desăvârşită cu Fras şi glasul lui rigid. Într-un eseu am descoperit ideea că modul în care cei doi îşi separă momentele în compoziţii ar putea fi o unealtă ironică prin care se face trimitere la diferenţele între sexe din trecut. Când îi priveşti, se confirmă astfel de gând. El e de neatins sau convis, ea operează prin decenţă şi eleganţă concomitent. Am citit despre diferenţa asta în „Post-Modern, Post-National, Post-Gender? Suggestions for a Consideration of Gender Identities in the Visual Artworks and Moving Images of Neue Slowenische Kunst”, text scris de Natalie Gravenor pentru Acta Universitatis Sapientiae, în cadrul programului de studii de film şi media. Ştim că e pe val identificarea diferenţelor între sexe, dar mai ştim şi că o eventuală intenţie de separare pusă la cale de Laibach ar avea un fundament mult mai complex decât simpla argumentare a unei teorei conform căreia apa e udă. 
 
Oamenii din Form Space au reacţionat super-pozitiv când a apărut Mina Spiler, iar înainte de asta, i-am simţit parcă mai reţinuţi. Nu prea pot să acord prea multă atenţie celor din jur când îmi place prea mult ce se întâmplă pe o scenă, dar totuşi am văzut mai multe mâini pe sus în ultima parte a concertului, când au mai intervenit şi chestii mai animate în setlist, pe modelul industrial clasic transformat după metode particulare, sau când s-a lăsat remarcată mai bine partea comică, dacă nu cosmică, a filozofiei Laibach. Revenind la contribuţia vocalistei în grup, eu m-am apropiat cu adevărat de muzica Laibach de când Mina a apărut în schemă, chiar dacă vocile din trecut nu au avut absolut nimic negativ de oferit, deci poate a fost o încrucişare de momente în timp. Drept urmare, mi-ar fi plăcut enorm de mult să aud ceva de pe „Volk”, perioada în care Spiler s-a alăturat grupului. Nu a fost chiar un regret că nu s-a întâmplat asta, că nici „Eurovision” nu mă aşteptam să aud live, dar nu ştiu să explic motivele. „They are trying so hard, but the eyes are kept shut…” E vorba despre noi, toţi, care avem opinii despre orice în momentele astea de absenţă. Nici „Resistance is Futile” nu mă aşteptam să ascult, dar până la urmă, vorbim despre muzică extrasă de pe penultimul disc şi despre un concert care a durat poate chiar mai bine de o oră şi jumătate, deci timp suficient pentru diverse momente din discografie. A fost foarte mişto de auzit treaba cu rezistenţa într-un club românesc, dacă vrem ne amuzăm un pic cu o comparaţie faţă de sloganul timpurilor recente şi prezente, când nu ştiu cât de des se pun întrebări ca: faţă de ce anume trebuie să rezistăm şi cum o putem face cât să existe un efect vizibil? Sau există oare posibilitatea de a construi un astfel de efect cu resursele noastre de oameni simpli pândiţi şi ghidaţi din toate colţurile? 
 
Laibach Zarathustra Tour, Form Space, Cluj-Napoca

Nu putea să lipsească „The Whistleblowers” în seara respectivă, iar ritmul nostalgic de fenomen grandios şi fluieratul a pagubă şi a utopie, i-a antrenat pe cei din public într-un vibe optimist, care a dus la şi mai mult dans, sau cel puţin aşa era firesc să se întâmple cu „Bossanova” sau cu „See That My Grave Is Kept Clean”, preluarea după un superb cântec de blues din anii ’20, bazat pe înţelepciunea fascinantă a artiştilor care fac din viziunile morbide declaraţii impresionante legate de… Viaţă, cred.  La encore s-a lăsat cu „Tanz mit Laibach”, cum era de aşteptat şi cu altă transformare din repertoriul popular, „Life Is Life”. 
 
Form Space nu e un spaţiu cu arhitectură interioară prea spectaculoasă, e practic atât cât e necesar, iar projection mapping-ul din concertul Laibach a avut o nuanţă uşor subtilă din moment ce ecranul de pe scenă nu era prea mare, iar din colţul meu retras, vedeam mai bine proiecţiile de pe doi stâlpi plantaţi în club. Imaginile erau puse într-un reverse and forward sesizabil, dar designul lor se baza pe bun gust şi pe traduceri ingenioase ale mesajelor din cântece. Bineînţeles că muzicienii din Laibach, adică vocaliştii n-au stat la vorbe. Aveau „roboţelul” care, de la un punct reda vorbe standard date de orice muzician pe scenă. Cam destul de mult sens şi în manevra asta, nu? Cei din NSK au arătat că oamenii se supun prin obicei comenzilor, indiferent că ele sunt date de un om, sau de un fişier audio, extrapolând ajungem la un fişier de orice natură. Dincolo de asta, respect pentru artiştii care aleg spontaneitatea sau care nu fac compromisuri doar ca să se încadreze în tradiţia industriei pentru a creşte amploarea, când amploarea nu cred că mai are la ce să ajute pe cineva zilele astea, dacă excludem materialiştii şi obsedaţii de ego. Şi dacă îi excludem, cu cine mai rămânem?! Eu cred totuşi că mai rămân vreo doi, trei, deci pustiul n-ar trebui să ne sperie. Sometimes less is more
 
Am apreciat şi că fotografii n-au avut voie să documenteze show-ul, astfel mai multă lume a putut fi atentă la muzică şi imagini. Nici publicul larg n-a avut voie să folosească telefoanele, dar câţiva au atras atenţia cu nişte smartphones pe sus. Am sacrificat şi eu 30 de secunde din show pentru o captură, dar undeva, cineva m-a încurajat să fac asta. Aş fi putut să fac mai multe de-acolo, din spate, de unde mă aflam, dar nu mi-a mai păsat de nicio imagine datorită muzicii. 
 
Altfel, cine sunt post-oamenii ăştia? Aşa m-am gândit să-i numesc pe cei din Laibach. Asta pentru că, filozofic, cred supra-omul e depăşit. N-a existat niciodată în istoria cunoscută de noi, deci invocarea lui devine cumva inutilă, dacă nu o tendinţă bolnăvicioasă în care zace speranţa fără rezultat. Cred că muzicienii sloveni sunt oamenii de după metaforicul sfârşit al lumii, cei care compun o muzică desăvârşită, exprimând chestiunile politice ca pe nişte mişcări ce conturează viaţa oamenilor în orice moment istoric. Dincolo de asta, ei tratează mediul muzical dintr-un punct de vedere foarte raţional, parcă ne-ar expune faptul că frecvenţele sonore au un rol masiv asupra evoluţiei sau involuţiei maselor, motiv pentru care ei au ales să reorchestreze de la hituri ale lumii moderne la imnuri ale statelor. Când citeam pe vremuri despre ascocieri între Laibach şi fascism, îmi venea iar să râd şi, mă gândeam cât de gratuit era stigmatul ăsta, având în vedere că Laibach acoperea prin concepte problemele ambelor extreme politice, explorând traumele prin deconstrucţie şi apoi construcţie, atingând o operă la fel de puterincă precum un ritual străvechi. Solemnitatea forţelor autoritare a devenit prin intermediul poveştii Laibach ceea ce reprezintă în fapt, o ironie a sorţii. Deci, capacitatea de sinteză a acestor muzicieni este suficient de înaltă încât să le spun post-oameni, în ciuda abuzului cu care se utilizeaza prefixul „post” in ultimii ani, care nu în toate contextele funcţionează artificial. Iar m-am întins, dar nu ştiam cum să spun în câteva cuvinte că show-ul Laibach din 2018 a fost cel mai bun lucru din dimensiunea concertelor pe care l-am trăit, cel puţin între graniţele astea. Foarte frumos au aranjat treaba cei de la Waves With No Ends & Cluj Napoca Rock n’ Roll şi, merită menţionată şi „petrecania” de după, dată sub titlul „Kiss the Boys and Make Them Die”, cu o grămadă de disco, glam, dark wave, synth pop, aşa cum ar trebui să sune orice seară în care lumea vrea să se lase cu dans. Apoi, cine vrea să vadă un set întreg de fotografii de la concert, click aici, unde găsiţi capturile Marmotei, fotograful oficial al acestui eveniment.
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Laibach

Data concert:  March 23, 2018  | 0 Comentarii  | 1770 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Laibach în Form Space – Zarathustra şi post-oamenii

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte