Lansare TROOPER la Palatul Copiilor

Evenimentul pregatit de Trooper la Palatul Copiilor sub titlul Opera Rock „Vlad Tepes – Poemele Valahiei” se evidentiaza in calendarul acestei toamne atat prin faptul ca este vorba de lansare de album, cat si prin angrenarea unor „forte” usor atipice pentru scena metal (Centrul Cultural „Nicolae Balcescu”, Primaria Sectorului 4, cor, orchestra de coarde si trupa de teatru). Cum piesele albumului se afla de ceva vreme pe site-ul oficial al trupei, am avut inspiratia de a le asculta in cele cateva zile premergatoare concertului, astfel incat vineri seara sunt usor avizata in legatura cu ce urmeaza a se petrece pe scena. Nu voi comenta acum albumul, caci ar face subiectul altei recenzii, ci cum mi s-a parut acesta transpus live. Pentru ca, asa cum se anuntase, intregul disc este prezentat publicului in prima parte a concertului – cea mai potrivita alegere, tinand cont de faptul ca este vorba despre un concept in care fiecare piesa isi are locul sau bine stabilit; sunt curioasa de altfel ce piese vor ramane in concertele ulterioare turneului de promovare.

Cadrul pentru desfasurarea povestii romantate a vietii lui Vlad Tepes este cat se poate de potrivit: creneluri asemanatoare Turnului Chindiei profilate pe cer intunecat, in rest un peisaj auster care face loc intr-un colt orchestrei dirijate de maestrul Florin Ciofica si in altul unei mese si unui scaun. La lumina lumanarii din acest cotlon, actorul Cristian Sofron deschide seara cu versuri despre timpuri demult trecute. Pe un astfel de fundal, cei cinci membri Trooper intra in roluri, invaluiti in mantale lungi si negre. Spectacolul ce urmeaza, de la Partea I – Chemarea la Partea XII – Legamantul, este excelent, fapt recunoscut si de spectatorii care nu sunt neaparat fani.

Adevarul este ca-i greu sa negi calitatea amestecului superb regizat de muzica rock cu influente populare si clasice, recitare, teatru, dans, totul avand parte de una din cele mai bune sonorizari pe care am intalnit-o intr-un spatiu inchis. E drept, ma asteptam la aceasta tinand cont de cum s-a auzit anul trecut, tot aici si tot intr-o seara ploioasa de toamna, Celelalte Cuvinte; dar modul in care vioara si violoncelul se aud in spatele tobelor si basului si claritatea vocii (lucru de care in multe concerte se uita, preferandu-se numai claritatea chitarei) m-au uimit si m-au bucurat.

Momentele speciale nu se opresc la decor, recitari si vestimentatie, ci continua cu patru balerine imbracate in alb pe Ursitoarele, apoi in alb si negru pe In Valahia, iar spre final, pe Sfarsitul fara sfarsit, complet in negru, completand doliul cu lumanari. Actorii sunt turci care-l incatuseaza pe Coiotu’-Tepes in Prizonier sau boieri care-l vand in Moare Vlad. Solii turci ma dezamageste putin, dar nu din cauza prestatiei cantaretei de muzica populara Irina Somesan, care este o pata de culoare in sobrietatea decorului, ci pentru ca pe afis figureaza Maria Dragomiroiu, un nume mult mai cunoscut (si, banuiesc, mai valoros).

In ceea ce priveste muzica primei parti, imi este greu sa-mi rezum impresiile fara sa descriu si albumul. Nu stiu ce imi place mai mult: atmosfera apasatoare din Chemarea sau Legamant, ritmul ametitor din Ursitoarele, metalul agresiv din Kara Iflak si Ultima lupta (pe care, trebuie sa recunosc, le astept cu mare nerabdare), sensibilitatea orchestrei ce completeaza acusticul din Coconul Vladut, imbinarea extrem de reusita a elementelor folclorice romanesti si orientale in Solii turci, pasajele progresive si simfonice din In Valahia, sau rock-ul in stilul anilor ’80 din Moare Vlad. Coiotu’ isi etaleaza calitatile actoricesti, pe langa pasajele vocale dificile, din zona folclorica, la care se vede ca a depus ceva efort si care ii reusesc mai bine decat ma asteptasem.

Prima parte se incheie cu piesa bonus a discului, Pas infinit cu Sabin Boghici la clape, piesa peste care din partea mea puteau foarte bine sa sara. Publicul insa o aclama intens, asa ca nu mai comentez nimic aici. Finalul inseamna adresarea de multumiri tuturor celor care au facut posibil acest concert, cei prezenti in sala sau culise fiind invitati pe scena. Intre acestia, o figura esentiala este scriitorul Vasile Lupasc, autorul cartii Rastignit intre cruci, cel care i-a indemnat pe artisti sa compuna un album despre viata domnitorului roman avand ca punct de plecare romanul sau istoric, tot el realizand o buna parte din versuri.

Urmeaza o pauza in care decorul se schimba, trooperii revin la tinuta hard rock si instrumentele sunt acordate din nou. Spectatorii ies bucurosi la o tigara, iar cei care raman in sala au ocazia sa asculte un cantec al interpretei de muzica populara; parerea mea referitoare la acest scurt episod este neutra, pe de-o parte pentru ca este playback, pe de alta parte pentru ca este placerea ei. Totusi cei prezenti nu injura, ci, din contra, aplauda, de unde inteleg ca nu totul nu a fost chiar atat de neavenit.
Partea a doua este ceva mai scurta, nu stiu daca din cauza ca tot concertul incepuse mai tarziu cu o ora sau pentru ca asa era oricum planul. Piese consacrate si public participativ, cam asa ar putea fi rezumata aceasta ora, in care Trooper canta cu placere, profesionalism si implicare, dar nu cu aceeasi stralucire ca in primul episod: Cum vreau eu, Nu mai conteaza, Doar a mea, Nu trebuie sa vrei, Inca o lupta (eu personal aici m-am manifestat cel mai tare, fiind una din preferatele mele), Cantecul lebedei, 17:00 („stirile de la ora cinci” – lipsa majusculelor nu e intamplatoare – va spune ceva?), Dispari din ochii mei (cu dedicatie celor care le dau in cap temerarilor ce incearca sa faca ceva constructiv), Orizonturi (rara avis, moment sensibil in memoria fostului membru Radu Pites, mort de curand in urma unui accident cu motocicleta; piesa ma atinge cu atat mai mult cu cat l-am cunoscut pe tanarul targovistean), Old School Baby, iar pe final, destul de previzibil, Tari ca muntii, Amintiri si Strigat.

Nu ma mira faptul ca cei cinci sunt in mare forma, foarte expresivi si comunicativi, cu tot cu momentul simpatic in care solistul incearca sa invete publicul impartit in doua cum sa scandeze in ritm, dar esueaza cu brio – cu aceasta ocazie se lamureste ca din cauza unui asemenea „cor” a picat el examenul de dirijat. Ceea ce ma surprinde este numarul mare al spectatorilor (cam 500, as estima eu) si reactia lor pozitiva. Ca cei mai multi stiu versurile pieselor vechi este una; dar sunt destui si cei care canta impreuna cu trupa piesele de pe noul album – si nu oricum, ci cu multa pasiune. Faptul ca are un public atat de devotat nu da neaparat calitatea unui artist, dar cu siguranta este un foarte bun imbold pentru a face totul cat mai bine. Si se pare ca Trooper isi gaseste toate motivele intr-un public pe care si l-ar dori chiar si cea mai carcotasa trupa de la noi. Ca mentiune trebuie spus ca scaunele din sala nu au fost deloc un impediment pentru cei care au vrut sa se agite cand muzica a cerut-o; pe mine una nu m-au oprit sa ma manifest, iar din ce am vazut in jurul meu nici pe multi altii.

Adaugand imaginii publicului eforturile investite pentru un spectacol deosebit, nu-i de mirare ca totul este filmat pentru un DVD ce va aparea, dupa cum spera Balaurul, prin primavara. Felicitari, Trooper! Felicitari, echipa din spate! Felicitari, publicul!