Maximum Rock Festival 2014

Ediția anului curent a festivalului Maximum Rock s-a întâmplat în zilele de 24, respectiv 25 octombrie în minunatele hale de la periferia Bucureştilor, mai precis la Turbohalle. Această manifestare s-a suprapus cu instalarea unei ierni timpurii, aşa că a devenit un prilej şi mai potrivit de a ține oameni într-un spațiu închis şi atemporal ca să se delecteze cu muzică, poveşti, suveniruri şi câte şi mai câte. E drept însă că Turbohalle este un loc care devine din ce în ce mai insalubru, dar să nu intrăm în detalii, măcar a avut încălzire şi e de apreciat considerând întinderea mare a acestuia.

În prima zi a evenimentului am ajuns la o concluzie deloc comună cu altele din mediul autohton şi anume că trupele româneşti au sunat mai bine decât cele străine. Iar acest fapt nu a implicat doar calitățile tehnice, ci şi pe cele muzicale. Primii care au confirmat acest fapt au fost cei de la Neutron care au fost aleşi să deschidă acest festival. Ei sunt nişte oameni cu vechime în domeniul heavy metal, cu care au de-a face încă de la începutul anilor ’90. Piesa cu care şi-au început concertul de la Maximum Rock a fost cea mai interesantă din repertoriu. Au cântat curat, ca nişte profesionişti, fără niciun fel de trac şi părea că s-au simțit extraordinar făcând ceea ce le place. Muzica lor trimite la o combinație de ceva de pe primul album Nevermore cu altceva de pe The Black Album. Referințele sunt cu siguranță „grele”, dar interpretarea lor a fost una specifică heavy metal-ului românesc, iar influențele progresive au dat dovadă de un foarte bun gust.

Au urmat I’m The Trip, o trupă de alternative din Sibiu, adică trei băieți şi o fată cântând ceva cu un caracter aparte. Ei îmbină stilul rock cu tendințe din multe alte zone muzicale într-un mod foarte coerent, lucru nu atât de des întâlnit când vine vorba despre acest teritoriu stilistic. Muzica lor este foarte expresivă şi vie, iar playlist-ul a fost extrem de divers, lăsând să iasă la iveală o mulțime de structuri. Compozițiile lor sunt interesante, vocea este sinceră, basul e foarte bine executat, chitara lead implică multe idei proaspete, iar tobarul nu bate, ci pur şi simplu cântă. Unii ar spune că genul lor muzical nu s-ar încadra într-un festival de metal, dar când vine vorba de lineup-ul Maximum Rock consider că e greşit să se pună problema astfel. Este un eveniment la care au venit trupe de toate felurile şi culorile.

Pe Krepuskul i-am văzut ultima dată în acelaşi loc, la Turbohalle, în primăvara trecută când deschideau concertul celor de la Arch Enemy. De data asta au avut parte de un sunet mai bun, aşa că au putut să-şi exprime death metal-ul vioi şi fericit astfel încât să fie şi înțeles de către cei din public. Aceşti oameni vin întotdeauna să cânte cu un mare chef şi o energie imensă şi n-ar accepta ca cineva să doarmă la showul lor. De aceea este destul de evident că îşi cântă piesele cu un tempo mult mai ridicat decât atunci când le-au compus şi consider că ăsta e un lucru foarte pozitiv pentru genul pe care ei îl abordează. Aş fi preferat ca acest concert să dureze mai mult, eventual ca aceştia să înlocuiască pe unul dintre capii de afis… De ce nu?!

Threshold, o trupă britanică de progressive cu o istorie vastă au cântat pentru prima dată în Bucureşti cu ocazia acestui festival. Recitalul a început ceva mai târziu din cauza unor dificultăți tehnice, aşa că solistul vocal, Damian Wilson a preferat să apară pe scenă ca să întrețină publicul cu câteva vorbe. Din păcate însă, nu prea avea multe lucruri de spus. Şi în cazul lor sunetul s-a menținut în norme decente, dar e drept că muzica lor a fost atuul care a permis acest lucru, fiindcă pe alocuri structurile sunt destul de simple şi clare, cât să poată fi percepute în diverse condiții. În mare parte, Threshold au interpretat piese de pe albumele din perioada post-2000. Până la un punct, ei au fost destul de catchy, în special datorită liniei de voce. Dar, pe măsură ce concertul continua, clapele deveneau obositoare, iar solourile apăreau într-un mod foarte mecanic. Dar ăsta-i clişeul prog-ului, unde uneori, de dragul unei complexități impuse se fac lucruri dictate de registrele şi referirile genului.

Când spuneam că cei de la Krepuskul ar fi putut să înlocuiască pe cineva dintre capetele de afiş, ma gândeam la Tristania. Aş fi preferat un scenariu în care această trupă să dispară ca urmare a unei răpiri extraterestre şi în locul lor să cânte unul dintre actele de deschidere menționate mai sus. Ar fi fost un fapt moral pentru ideea de muzică în sine. Nu am auzit în viața mea un ton de chitară mai enervant peste care să intervină din când în când, în mod simultan patru tipuri de voce, unde niciuna nu era compatibilă cu alta. În continuare îmi e greu să cred că se mai poate compune pe undeva prin lume acest fel de gothic metal. Tristania este o trupă norvegiană, dar muzica lor m-a făcut să vizualizez sculpturi modelate în Italia renascentistă, obiecte pe care sunt cranii desenate cu cerneală albastră şi care apoi au fost decorate cu dantelă, latex şi globuri din bradul de Crăciun. Dar nu intenționez să supăr pe vreunul dintre fanii acestei trupe aşa că rezum acest fragment prin a spune că eu, un simplu ascultător nu am înțeles nimic din acest concert.  

În încheierea primei zile au intervenit Evergrey, al căror concert s-ar fi putut prezenta în regulă, dar setările de sunet i-au transformat în ceva neinteligibil. Am remarcat nişte riff-uri melodioase de apreciat şi de scurtă durată, dar am identificat şi erori de execuție în ceea ce priveşte chitara. În linii mari, nu am alt cuvânt pentru a descrie momentul lor în afară de „fals.” Au inclus în playlist piese ca When the Walls Go Down, The Masterplan, Solitude Within sau Trilogy of the Damned, iar oamenii prezenți în fața scenei păreau că apreciează considerabil această întâmplare artistică.

Am mai specificat în trecut că e extrem de complicat să obții un sunet bun la Turbohalle, dar dacă se trece peste regula nescrisă că volumul trebuie să crească la capul de afis, acest fapt devine realizabil. Pe scurt, niciuna dintre trupele străine venite cu propriul sunetist nu a sunat bine, Unleashed fiind cei mai privilegiați din punctul ăsta de vedere, dar chiar şi în cazul lor, lucrurile au sunat altfel decât în mod normal. În altă ordine idei, au fost şi alte aspecte ce țin de happening care au marcat parcursul acestui festival. Dincolo de varietatea punctelor de merchandise erau şi alte elemente care atrăgeau atenția celor aproximativ 600 de spectatori veniți în ambele zile. Pentru acest eveniment se anunțase o expoziție de Chopper-e customizate, dar nu am văzut nimic care să semene cu această prezentare. Cu toate astea, nu consider că asta a fost o lipsă. De asemenea, se precizase ceva despre o finală a unui concurs de Air Guitar, dar nici aşa ceva nu am întâlnit, ci doar am zărit un pupitru şi o chitară de jucărie pentru Guitar Hero. Bineînțeles, consider că treaba asta a avut un rost mai mare decât o competiție (?!) bazată pe faptul că cineva îşi imaginează că are o chitară în mână. Într-un alt colț al halelor exista un drum stage, unde câțiva tobari şi-au manifestat talentul. Cert este că în cadrul acestui eveniment, informația sonoră a fost categoric extenuantă, iar responsabili de acest fapt sunt şi cei de la Niche Records care țin morțis să pună neîncetat câte un album la audiție. Astfel vorbim doar despre mult zgomot şi un decor în care devine din ce în ce mai greu să asmiliezi ceva.  

A doua zi de festival a debutat cu trupa bucureşteană de alternative, Open Mind. Sunt nişte oameni care cântă despre „nepăsare” şi „hate”, aşa cum se numesc două piese din repertoriul lor şi cred că aceste titluri le caracterizează muzica per ansamblu. Nu pare să le pese despre altceva decât de faptul că țin morțiş să aibă la rândul lor o trupă. Open Mind sună ca o imitație contemporană nereuşită a trupelor româneşti care făceau legea în jurul anilor 2000. Dar au fost ascultați şi au primit aplauze, aşa că sigur unora le place.

A urmat o schimbare uriaşă de abordare, fiindcă cei de la Code Red au urcat pe scenă să „vorbească” despre death metal. Au făcut-o în mod acceptabil, adică într-un fel clasic care nu implică riscuri. Intervalul lor a fost dominat de riff-uri à la Dying Fetus ori Suffocation, tobe efectuate precis ca-n tărâmul technical death metal, cu bas şi voce care să întărească maniera brutală de a face lucrurile.

Noctiferia sunt cei care au demolat sintagma care spune că „nu haina îl face om.” Aş fi putut să jur că se ocupă de o muzică bizară de când au urcat pe scenă îmbrăcați cu pantaloni de Aladin, dar aranjați după ultima modă a metal-ului modern. Este o trupă în care percuția are rolul principal, iar ca mărci descriptive de gen pot identifica un metal melodic, cu mici detalii industriale, dar cu o structură generală asemănătoare cu cea de deathcore. Am reținut numele unei singure piese din acest recital şi asta din pricina unei contradicții în termeni, Sleeper is Awake.

Dacă Noctiferia s-au prezentat într-un fel ciudat, cu siguranță că Elvenking nu au termen de comparație. Sunt nişte italieni incluşi în capitolul de folk metal care au o imagine, să-i spunem fantasy. Muzica lor e colorată de solouri în stil power şi de o vioara care urmăreşte diverse structuri tradiționale şi binecunoscute, iar solistul vocal mă duce cu gândul la un adolescent din State pentru care în fiecare zi se sărbătoreşte Halloween-ul. Am văzut câțiva oameni amuzându-se pe seama acestei trupe şi prestației aferente, dar majoritatea publicului i-a susținut şi încurajat.

Iar apoi au urmat Unleashed şi au spălat toate păcatele petrecăreților mascați în fel şi chip pentru că bătrânii suedezi nu pot dezamăgi vreodată. Fundalul acestui eveniment a devenit brusc altceva odată cu apariția lor pe scenă. Dacă ar fi fost un eveniment în aer liber aş fi spus că a căzut cerul peste noi când au început să cânte, dar nu a fost cazul. Ceva a căzut însă, cu siguranță. Când adaugi ceva dintr-un heavy metal foarte puternic într-un death metal direct, efectul e unul categoric. În concertul lor nu a fost ceva în plus sau în minus, nu a fost ceva surprinzător, ci a fost aşa cum era de aşteptat să fie: iadul pe pământ. Subiectele de factură mitologică pe care cei de la Unleashed le ating sunt şi ele responsabile de rezistența lor de-a lungul anilor. O astfel de atitudine nu implică lucruri mici sau vagi. Playlist-ul pentru concertul de la Turbohalle a fost minunat. Astfel s-au cântat piese de pe cele mai bune albume ale nordicilor, cum ar primul, Where No Life Dwells, sau Across the Open Sea, ori Victory.

Cam la fel a stat treaba şi cu Dark Tranquility, pentru că nici în cazul lor nu are ce să iasă rău, chiar şi atunci când chitările se aud puțin spre deloc, cum s-a întâmplat de data asta. Dar toată lumea ştia piesele cât să aibă deja în minte ceea ce lipsea, iar la rândul lor, cei de la Dark Tranquility au făcut tot ce se putea mai bine. Mikael Stanne are unul dintre cele mai frumoase moduri de a comunica cu publicul şi bineînțeles că nici de data asta n-a făcut excepție. Despre chitarişti nu pot spune prea multe date fiind condițiile, dar culmea, clapele reuşeau să atragă atenția asupra lor în anumite momente. Tobele au fost ceas, iar basul a lipsit de pe scenă dar a existat la mixer. Muzicanții din Göteborg şi-au trăit cele mai mari piese pe o scenă pe care au ajustat-o cu proiecția unor elemente grafice animate, care au fost numai bune pentru poezia pe care ei o cântă. Am auzit cântece precum Therein, Endtime Hearts, Final Resistance, The Wonders at Your Feet, What Only You Know, The Mundane and the Magic şi alte minunății, terminând bineînțeles cu Misery’s Crown.