concerte

Nick Cave and the Bad Seeds – „One More Time with Feeling”, Viena

Nick Cave and the Bad Seeds – „One More Time with Feeling”, Viena
TRUPE: Nick Cave and the Bad Seeds

Mereu mi-au plăcut oamenii pe care poţi să-i recunoşti după umbre… Mă gândesc la cei al căror aspect fizic nu iese din regnul celor obişnuite, adică oameni care nu au coafuri care apar ca nişte excrescenţe sau care poartă accesorii de dimensiuni considerabile, indivizi cu toate membrele la locul lor care nu au fost supuşi unor nenorociri care să-i fi făcut să arate altfel decât schema clasică: cap aflat într-o proporţie (pe care noi o considerăm firească) cu trunchiul, mânile şi picioarele. Figura lui Nick Cave e una naturală, proporţiile sunt la locul lor, dar cu toate astea poţi să-l recunoşti lejer după umbră. E drept că domnul în cauză are un stil pe cât de clasic, pe atât de particular astăzi. E o umbră care ar putea lesne să devină personaj într-o adaptare după vreun Edgar Allan Poe, să zicem, pentru că e genul ăla care accentuează mai degrabă prezenţa întunericului decât cea a luminii care o produce. Uneori, mişcările ei te fac să-ţi imaginezi secvenţe macabre care urmează să se desfăşoare… Mai exact, umbra lui Cave vine cu la fel de mult mister precum corpul-sursă. La asta mă gândeam eu când vedeam această umbră proiectată într-un colţ din sala Stadthalle din Viena, în cele câteva secunde în care mi-a atras atenţia, plus în următoarele minute.
 
 
Am luat parte la primul concert Nick Cave and the Bad Seeds din viaţa mea în cel mai potrivit moment, cred eu. Îmi închipui că mulţi dintre noi s-au familiarizat cel mai bine cu muzica acestui grup pe vremea discului „Murder Ballads”, când poetul ăsta austrlian şi oamenii lui făceau ca ascultătorii să capete şi mai multă deschidere pentru poveştile sumbre şi să trateze cu destulă convingere ideea de crimă ca reprezentare teatrală, asta şi pentru că muzica se făcea atunci cunoscută în areale mai vaste, dar nu era doar asta. De-atunci, caracterul „nemernic” al acestui grup s-a diminuat, lăsând altceva să crească în schimb, ceva care se hrăneşte cu mai multă contemplare şi mai multă realitate în acelaşi timp, ba chiar cotidian pot spune. „Murder Ballads” este o capdoperă, nu-i de glumă cu albumul ăsta, doar că demersurile tematice şi muzicale de la baza materialului ne sunt deja cunoscute şi, în principiu, oamenilor le trebuie ceva mai mult decât schemele unui artist care se prezintă ca un nenorocit, căruia îi place să se lăfăie în obscuritate, făcând poezie din sintetizarea comportamentelor care, în general, sperie sau miră prin orientări înspre patologic. S-au întâmplat multe alte lucruri cu Nick Cave and the Bad Seeds şi înainte de acest album şi după, o grămadă de muzică pentru care îmi mai trebuie încă două, trei vieţi ca să o asimilez pe bune, apoi amprentele colosale ale lui Blixa Bargeld şi Mick Harvey au disăprut între timp, lăsând locul altor oameni cu alte aborbări şi mi se pare că, acum aproape zece ani, s-a încheiat un capitol. „Push the Sky Away” s-a ivit apoi ca o etapă de iniţiere într-un ciclu nou, în care muzica a conturat alt tip de atmosferă, extravaganţa muzicală a rămas în altă lume şi în schimb au apărut mai multe secvenţe de reverie în buclă, cu linii de bas mai abstracte şi chiar mai multă dramă în ritm, cu vocea mai temperată şi orientată către aspecte mai sensibile, sau cel mai puţin aşa o putem descrie mulţi dintre noi. Departe de mine gândul de a analiza discografia Nick Cave and the Bad Seeds, mai ales că nici dacă aş vrea, nu aş avea o aşa capacitate de sinteză şi de fabricare a unei naraţiuni care să meargă în profunzime, dar un pic tot mai întârzii până când mă întorc cu gândurile în sala aia de concert, unde evident că accentul a căzut pe cel mai nou album al grupului, „Skeleton Tree”. Nici nu vreau să insist pe consecinţele faptului că în perioada creării noului material, Nick Cave a ţinut doliu după ce unul dintre copiii săi a dispărut din lumea vizibilă, ca urmare a unui calcul prost cu efectele acidului asupra minţii… „You fell from the sky, crash landed in a field,” aşa cânta Cave înainte ca lucrurile să se întâmple. Mi se pare doar firesc să-l văd pe Cave continuând să cânte, crescând complexitatea şi intensitatea creativităţii şi interpretării. Ce-ar fi putut să facă altceva? Retragerea în beznă nu cred că ar fi ajutat pe nimeni, apoi, dacă vă interesează momentul ăsta din viaţa lui personală, uitaţi-vă la documentarul „One More Time with Feeling” dacă n-aţi făcut-o încă, fiindcă dincolo de felul brut în care Cave vorbeşte despre ce s-a întâmplat, direcţia cinematografică este inedită. De asemenea, câteva secvenţe, printre cele mai monumentale din filmul ăsta, sunt incluse în proiecţiile pentru concertele din turneul actual. 
 
Despre albumul pe care l-am auzit aproape integral într-unul dintre concertele turneului european care e încă în desfăşurare, pot spune că aduce cam acelaşi şoc plăcut ca precedentul, doar că „Skeleton Tree” vine cu un aer de fatalism care atinge cotele desăvârşirii. Influenţele de la Johnny Cash au rămas şi nici tobele alea jazzy nu reprezintă surpriză. Surpriza a fost să aud explozia din timpul concertului, când mi s-a părut că piesele au căpătat o aură mult mai experimentală decât ce lasă discul să iasă la suprafaţă prin natura înregistrării, astfel am auzit alternări spectaculoase de frecvenţe, care s-au resimţit de la mental la fizic până la total. Oricum, starea pe care o lasă „Skeleton Tree” e ceva ce nu am mai trăit cu trupa asta până la momentul cu pricina. Fracţiunile de synths & loops ale lui Warren Ellis sunt mai plastice decât ce am auzit în trecut, iar prezenţa lor mai pregnantă ca oricând, astfel încât ele pătrund în capul celui care ascultă, trasformându-i experienţa în ceva gri, unde nu sunt percepute decât singurătatea şi nevoia de a pune întrebări. Şi ce dacă nu există receptor dincolo de sine? Glasul lui Nick Cave trece prin nişte trepidaţii care îl pot face pe acelaşi ascultător să halucineze, deci golul se umple, apoi muzicianul se axează pe vorbe care trec rapid de la conştientizare la întristare, împăcare şi constatare. În contextul ăsta apare pianul care variază de la momente calme care dau mai mult avânt vocii, până la melodii complexe care te fac să te pierzi fără să-ţi pară rău. 
 
Concertul despre care scriu a avut loc pe 1 noiembrie, după multe altele susţinute de când a început turneul, la sfârşit de septembrie, în Anglia. Am auzit şi am citit de la cei care au fost la show-urile din Londra, Paris, Berlin sau Praga că au trăit o experienţă ireal de frumoasă. Mulţi foloseau expresii ca „artist autentic”, „limbaj unic” (sau aşa ştiu eu să-mi aduc aminte), „transformare”, „stunning performance”, înţelegeţi despre ce e vorba şi sigur aţi mai auzit cuvintele astea. Frecvent, oamenii fac uz de cuvinte pozitive, simple, dar acum a fost ceva diferit, cu expresii care au intrat în adâncimi, pronunţate de o grămadă de oameni aproape în aceeaşi formă. După ce am trăit pe pielea mea un concert cu Nick Cave and the Bad Seeds, spun şi îmi asum că toate superlativele sunt justificate. Cave este, aşadar, printre cei mai puternici artişti muzicali rămaşi în viaţă zilele astea, iar aranjamentul susţinut de Ellis, Dammit şi compania face parte dintr-un întreg în care se manifestă forţe grozave. 
 
 
Evenimentul s-a întâmplat într-o sală uriaşă, pe model clasic, cu o arie mare în faţa scenei şi cu tribune în laterale şi paralel cu scena. Stadthalle din Viena arată oribil pe-afară, cu o arhitectură în spiritul modern al vestului de la jumătatea secolului trecut, când probabil se vorbea foarte des despre avangardă pe de-o parte şi utilitarism pe de alta… Minimalistă, albă, cu geometrii care te fac să te simţi stingher, clădirea devine mai plăcută în interior şi păstrează spiritul old school de spaţiu destinat competiţiilor sportive, dar şi muzicii în acelaşi timp. Am avut bilet la una dintre tribune, cât să-i văd pe muzicieni de dimensiunea insectelor, fără păreri de rău. Nu mai vreau să stau în faţa scenei la un concert mare, unde pot rămâne mai degrabă cu amintirea „coliziunilor” cu ceilalţi oameni din public, nu cu imaginea unei pseudo-interacţiuni cu artiştii si, cu un sound greu de apreciat. Cu toate astea, cazul Nick Cave and the Bad Seeds e special, fiindcă primele rânduri sunt cele mai privilegiate, aşa că dacă aveţi energie să vedeţi trupa asta de-aproape, sigur că răsplata va fi pe măsură. Cave a admis cinstit întotdeauna că nu se poate adresa unei mulţimi uriaşe şi astfel, se concentrează pe cei aflaţi aproape, chestie care pe mine mă impresionează din moment ce el nu apelează la constrângeri pentru a aplica acea convenţie prin care muzicienii se prezintă ca nişte semi-zei, presupunând că iniţiază şi menţin o comunicare cu 20 sau 30 de mii de oameni simultan. Şi de fapt, nu prea se comunică vreodată. „Ce faceţi, cum vă simţiţi?” Cine ar putea să răspundă?! Dar, o să vedeţi, dacă dintr-o întâmplare n-aţi aflat deja, cum Nick Cave a găsit o metodă pentru a crea un contact solid cu mai mulţi oameni din public, lăsându-i pe aceştia să joace un rol important în închiderea concertului. 
 
 
N-am pierdut prea multă vreme pe la Stadthalle, doar am băut un şpriţ pe-afară după ce am ajuns în zonă. Am avut şi bafta să am oameni foarte apropiaţi în jur care m-au făcut să percep un oraş străin ca pe ceva foarte familiar, aşa că nu am avut niciun motiv de stres, cum ar fi să caut un loc într-un peisaj total necunoscut, sau pur şi simplu să caut ceva pentru mai multă vreme decât mi-aş fi dorit. Am intrat odată cu intro-ul în sală. Cred că era una dintre compoziţiile pe care Cave şi Ellis au compus-o pentru coloana sonoră a filmului „Wind River”… O poveste despre ce credeţi? Cercetarea unei crime… A început concertul cu „Anthrocene”, cu toată drama din univers, cu o scenă luminată cu albastru dens care apărea de la distanţă ca o cortină. În sfârşit, se făcuse o linişte totală şi parcă cel zis „the rock genre's prince of darkenss” cânta de undeva dintr-un pustiu, iar în loc de backing vocals auzeam diverse manifestări ale naturii. Mă cam enerva totuşi un lucru… Ecranele ce flancau scena nu aveau nici pic de semnal, totul era negru. Ori, la astfel de evenimente, cel puţin 70% din spectatori mizează pe ecrane pentru a vedea ce se întâmplă pe scenă şi nu pentru a intui. De-abia la piesa a doua s-au aprins ecranele care redau filmările din live-ul cu pricina doar la refren, într-un alb-negru apropiat de tonul din documentarul menţionat mai sus. Unde mai pui că synth-ul de pe „Jesus Alone” suna oribil, mai tare decât celelalte instrumente, foarte ascuţit şi drept urmare, începea să se strice. Nu ştiu care a fost treaba cu sunetistul care a ales să devieze atenţia de la aşa capodoperă de piesă. Cineva mi-a zis că s-a întâmplat acelaşi lucru şi în altă sală, într-un alt oraş inclus în turneul curent. Umblă vorba că tot la fel a rămas şi problema video, fiindcă montajul pe live, odată ce a început să existe, a apărut în mare parte ca fiind pe lângă de situaţie. De fiecare dată când un instrument atingea un climax, camera stătea pe oricare alt instrument decât respectivul. 
 

Toate lucrurile astea au fost uitate curând, când a început „Higgs Boson Blues”, piesă care a fost interpretată cu accente mult mai „isterice” decât ceea ce ştiam de pe „Push the Sky Away” sau din alte înregistrări văzute pe YouTube. Cave s-a băgat în mulţime să întrebe „can you feel my heartbeat”, în timp ce toate mâinile din rază îl pipăiau ca pe o prostiuată care anunţa că nu mai are nevoie bani, iar tot el continua: „it goes Boom Boom Boom” şi le-a tot arătat treaba asta până când poate au înţeles, sau nu… Pe mine să nu mă înţelegeţi greşit, personajul Nick Cave nu este o prostituată în imaginarul meu, dar intuiesc că oamenii din public nu prea ştiu de obicei să se tempereze, de-aici şi comparaţia mea. Vor şi ei să atingă un genunchi, un pantof, o cataramă de curea şi imaginaţi-vă că, de obicei, sunt foarte mulţi cei care vor asta. „Dacă văd că un om de lângă mine îl atinge pe Nick Cave, pot să o fac şi eu,” nu aşa merge? Cave ştia totuşi în ce s-a băgat şi până la urmă, se poate găsi un rol terapeutic sau altul pentru faza asta, indiferent de conjunctură. Oricum, momentul „Higgs Boson Blues” a fost fabulos! De fapt, n-am cuvinte să spun exact ce şi cum, aşa cum n-am avut nici pentru un moment aflat ceva mai departe în setlist, când am auzit „Girl in Amber”, genul ăla de cântec de te face să-ţi sară toate lacrimile din cap ca-n filme cu proşti. E foarte profan felul în care povestesc, dar concertul respectiv a fost atât de mişcător încât cred că aş face un sacrilegiu dacă aş intra în detalii mai sensibile. Înainte de „Girl in Amber”, a fost un fragment mai din trecut, „Into My Arms”, când Cave s-a aşezat la pian, şi-a luat alura de profet, cum îmi place să o percep şi, a interpretat cântecul mai grav decât în varianta din ’97. De asemenea, piesa de titlu de pe albumul de debut a devenit mai lungă şi cu adevărat psihedelică când s-a ajuns la apogeul acesteia, iar dintre hiturile mai recente, „Jubilee Street” a venit ca o mostră fascinantă de echilibru muzical. Scurt şi la obiect, toate elementele de ritm, toate schemele de percurţie au contribuit în mod extraordinar la punerea în scenă a unui fenomen colosal, mai ales că au fost şi secţiuni care din punctul meu de vedere au lucrat la o înfăptuire arhetipală. Mai precis, cred există o puternică nuanţă ritualică în manifestarea asta, care poate nu se percepe atât de direct dacă ne gândim la rigorile care ne semnalizează când avem de-a face cu ritualul. În altă oridine de idei, Warren Ellis, cu figura lui de maestru de ceremonii, a metamorfozat uzul vioarei aşa cum obişnuieşte de-atâta vreme şi a făcut tot ce-a putut mai bine ca oamenii din public să capete piei de găini. 
 
 
Un alt cântec clasic apărut pe listă, „Tupelo” a dat prilejul basului să se evidenţieze şi să menţină un puls captivant, în timp ce tobele au compensat lipsa de brutalitate a lui Cave, cu care ne obişnuia pe vremuri, iar pianul a făcut ca lucrurile să sune mai rafinat. Am visat la „Rings of Saturn” de pe noul album într-o pauză în care constatam ce trist era să auzi o voce atât de întunecată spunând „danke schön”. Limba germană e pur şi simplu prea urâtă ca s-o auzi din gura lui Cave. Oricum, n-a fost „Rings of Saturn”, dar au fost „I Need You”, care mi-a tulburat percepţia într-un mod care deja îmi lipseşte, „Distant Skies” apoi cu Else Trop proiectată în spatele muzicienilor, cântând de pe „bandă”. Graţie sunetului de arenă, parcă era oareşce reverb audibil încât să simţi că soprana ar fi fost chiar acolo. Ultima intervenţie înainte de bis a fost „Skeleton Trees”, iar după un pic de aşteptare, s-a instaurant adevărata componenta folk a acelei seri, cu „The Weeping Song”, când Cave i-a învăţat pe cei din public să facă muzică aplaudând, aşa cum o cerea cântecul, unde s-a construit un moment culminat cu mulţimea contribuind în chip vehement, când artistul a început să dirijeze bătăile de palme, creând ceva foarte armonios, cu suspans, patos şi tot ce trebuie. La clasicul cântec american, „Stagger Lee”, un grup numeros de fani a ajuns sus pe scenă, exact în maniera Suicidal Tendencies, cu diferenţa impusă de ţinutele goth ale celor mai mulţi dintre fanii acestei trupe. Cave i-a adus cumva pe toţi acolo. Nu i-a fost greu că a avut o platformă pe care să poată merge şi să ajungă mai în mijlocul publicului, cât să „opereze” mai de-aproape. O mare parte din adunarea ajunsă pe scenă era preocupată de captarea momentului. Toate telefoanele cu toate flash-urile erau activate ca să scoată capturi cu Mister Nick de pe scenă şi, cu siguranţă, multe selfies. Toată lumea dansa, râdea sau ţipa, ceea ce pare firesc dacă ţinem cont de ritmul din adaptarea Nick Cave and the Bad Seeds şi de faptul că vorbele solistului ar putea fi trecute uşor printr-un filtru de swagness. De fapt, mie nu mi se pare că „Stagger Lee” e o piesă de caterincă şi îmi amintesc cum Cave se repezea cu versurile înspre cei de pe scenă, devenind din ce în ce mai maniac, dezgropând vremea The Birthday Party… Jur că eu n-aş fi râs! „Yeah, I’m Stagger Lee, and you better get down on your knees and suck my dick because if you don’t, you’re gonna be dead… ” Treptat, Cave a început să-şi îmblânzească fanii, le-a spus să stea jos, a cerut linişte în sală şi a început să cânte despre cum l-a luat dracu’ pe Stagger Lee. Grupul de fani avea să dea drumul la petrecere din nou, iar asta pare să fi fost şi dorinţa muzicienilor, până când s-a format sfârşitul… „Push the Sky Away”. Şi de-aici ar fi frumos să nu mai spun mare lucru. Momentul ăla nu se comentează. Am căutat o înregistrare cu această încheiere din Viena, dar n-am găsit ceva la cine ştie ce calitate audio, aşa că am să pun secvenţa cu pricina din Berlin, iar de-aici vă vedeţi de treabă. 
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Data concert:  November 01, 2017  | 0 Comentarii  | 723 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Nick Cave and the Bad Seeds – „One More Time with Feeling”, Viena

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte