concerte

Rockstadt Extreme Fest 2015 – Natura lucrurilor

Rockstadt Extreme Fest 2015 – Natura lucrurilor
TRUPE: Abigail, Argus Megere, At the Gates, Be'lakor, Biohazard, Blacksheep, Clitgore, Combichrist, Crimena, Dirty Shirt, Downfall of Gaia, Ensiferum, Enslaved, Holy Motors, Jinjer, Kataklysm, Krisiun, Marduk, Moonspell, RoadkillSoda, Taake, The Thirteenth Sun, Them Frequencies, Tiarra, Vulture Industries, White Walls

Pe Strada Cetății din Râşnov s-a găsit un loc minunat pentru desfăşurarea unui festival de muzică. Nu cred că e cazul să mă apuc să fac o descriere detaliată a peisajului, cu siguranță că veți găsi o grămadă de fotografii pe internet. Aici şi în spațiile RYMA din Alba Iulia, unde se ține festivalul Dark Bombastic Evening, se află cele mai bune locuri din țară pentru evenimente legate de metal şi alte derivate, fapt care face ca respectivele evenimente să se transforme într-un highlight pentru mulți oameni. Oricum, oamenii se duc peste tot, dar cumva, locurile astea par să le rămână mai mult în memorie. Bineînțeles, datorită ariei stilistice care adună şi mai mulți spectatori şi nu în ultimul rând, datorită munților, Rockstadt Extreme Fest este festivalul care primeşte cea mai mare notorietate. Îmi amintesc când în acelaşi loc s-a ținut OST Mountain Fest 2011, festival care a fost mutat în Bucureşti la Romexpo, fără să primească numele OST Corporate Building Parking Fest, iar în Râşnov s-a preschimbat în Ghost Festival, în anul 2012. Mereu mi-a plăcut să merg acolo pentru că nu are ce să iasă rău, tocmai datorită mediului înconjurător, doar că, până să se inventeze Rockstadt Extreme Fest, registrul muzical era limitat la ceva formații româneşti şi câteva acte străine, care nu aveau ecouri prea mari în rândul mulțimilor, sau atunci când aveau, zgomotul nu era suficient. 
 
Acum, treaba e că locul în care se petrece Rockstadt Extreme Fest e atât de frumos încât uneori nici nu-mi mai arde de concerte. Mă uit la brazi şi parcă i-aş asculta doar pe ei. Nu am scris nimic despre ediția de anul trecut tocmai din pricina asta, iar la ediția de debut din 2013 nu am putut ajunge. De data asta încerc să povestesc ceva, dar specific că nu am văzut toate trupele care au cântat şi nici nu am făcut fotografii multe, mai ales că nici nu fotografiez publicul de fel, iar acum nici măcar nu am interacționat prea mult cu oamenii veniți aici, aşa că vă avertizez, acesta poate fi un reportaj total neinteresant. Ideea principală e că, în cazul unui festival petrecut în astfel de mediu, trupele invitate trebuie să facă pe dracu-n patru şi să transmită ceva serios, dar asta e doar teoria mea, publicul majoritar de la Rockstadt avea cu siguranță altă perspectivă. 
 
Rockstadt Extreme Fest a început pe 12 august, cu o primă zi dedicată grupurilor locale în mare parte, iar eu, ca de obicei, nu m-am deplasat atât de devreme. Nici nu-mi amintesc dacă am prins vreodată momentul de deschidere al unui festival care are această formă, trei zile principale şi una de introducere. Cândva ziceam că un eveniment de patru zile este cam mult pentru un om trecut de vârsta adolescenței, dar când mă gândesc că în Belgia, de exemplu, se ţine în fiecare vară festivalul Gentse Feesten care durează 10 zile, nici nu mai îndrăznesc să aduc problema duratei în discuție. Revenind, ediția de anul acesta a fost deschisă pe scena mică de W3 4R3 TH3 NUM83R5 (nu e parola unui cont de Facebook, e o trupă de metalcore din Braşov), Asemic, Blacksheep, Ropeburn, Argus Megere, Crimena, şi Pinholes, iar surpriza a fost introducerea unor formații străine în această zi şi anume, grupul italian, Sedna şi cel polonez, Fleshworld
 
Nici în următoare zi nu am ajuns prea devreme, aşa că am sărit peste show-urile celor de la Mindthreat, Harakiri for the Sky, Roadkill Soda, Krisiun sau Be’lakor. Am ajuns la festival când apusese soarele, iar spațiul era deja plin de oameni de toate culorile. Am auzit ceva din concertul britanicilor de la Monuments, care aveau nişte scurte pasaje de luat în seamă, mai ales în cazul unei piese instrumentale care cred că era "The Uncollective", nu bag mâna în foc cu privire la titlu pentru că nu prea pot asculta trupa asta acasă. La concert însă au fost nişte mici scăpări de riff-uri interesante atunci când se ajungea la partea mai atmosferică a trupei, un exemplu bun găsindu-se în piesa "Regenerate". Apoi, am auzit o linie de voce clean foarte plăcută, chiar dacă era executată într-un mod clasic pentru tot ceea ce ține de stilurile new-age, dar în rest, acelaşi ritm şi aceleaşi riff-uri sacadate ce se practică atât de mult într-o zonă care, în mod bizar se confundă cu stilul progressive. Nu pot să încadrez tendința asta la progressive, mai ales când rețeta e atât de precisă şi atât de populară. 
 
 
Apoi a urmat Ensiferum şi aş vrea să spun că am atins o limită care mă opreşte să încerc a mai explica ce se întâmplă cu muzica tuturor acestor formații concentrate pe folk de tip epic, a căror singură consecință se resfrânge într-un soi de sârbă scandinavă. Nu am ce să explic, nu cred că se caută în lumea lor vreo creație inedită care să scoată la suprafață cine ştie ce fel de expresie artistică. Lumea vine să vadă un astfel de act în număr foarte mare şi apreciază foarte mult aceste lucruri, pentru că nu are nevoie de altceva. Aşa a fost la Ensiferum, aşa a fost şi la alte trupe similare şi aşa se va mai întâmpla pentru multă vreme de-acum încolo. 
 
 
Kataklysm a urmat la aparate şi, cum era de aşteptat, canadienii nu au binevoit să cânte ceva de pe „Sorcery” sau de pe „Temple of Knowledge”, două albume superbe de death metal, axate pe haos şi pe un mod inteligent de a face astfel de muzică. Apoi, un accent de pe „Victims of This Fallen World” ar fi fost ceva de vis, dar cred că nimănui nu-i mai pasă de acele teme muzicale. Au sunat foarte bine canadienii, tonul de chitară a fost unul excepțional, însă cam asta a fost tot. Înțeleg de ce se vinde atât de bine combinația asta de pseudo-death metal cu acel tip de melodicitate, care într-o proporție mică se găsea prin subgenul de melodic death, dar într-una mai mare a ajuns să se folosească la metalcore. Muzica făcută de Kataklysm după anul 2000 e o dovadă de amagire deoarece efectul de ansamblu e unul banal. Această muzică a devenit un soi de marcă a Nuclear Blast-ului, ceva care emană prin toți porii mesajul: „cumpără-mă chiar dacă nu-ți sunt de folos!” M-au păcălit şi pe mine cu „Shadows & Dust” şi „Serenity in Fire” la vremea respectivă, dar aveam o vârstă fragedă şi chiar şi aşa, mirajul n-a durat prea mult, m-a fascinat noutatea acelei combinații pe moment, dar în scurt timp am realizat că e ceva foarte sec. Exemple de piese din setlist sunt următoarele: „The Ambassador of Pain”, „As I Slitter”, „Like Animals”, „At the Edge of World”, „Thy Serpents Tongue”, „The Black Sheep” şi bineînțeles, „In Shadows and Dust” pe final. 
 
 
M-am dus la scena mică din cort, unde se manifestau cei de la Clitgore, ca să râd puțin. Nu prea am ce să detaliez de-aici, cred că toată lumea ştie cu ce se mănâncă Clitgore… Mă gândesc că expresia „a şti cu ce se mănâncă” merge bine cu numele trupei şi ideologia ei. E grindcore/goregrind de jucărie cu tobe de jucărie, cu o doamnă la bas cu vestimentație tematică, cu o chitară aleasă, cu growl şi un pic de pig squeal, iar în cazul show-ului de la Rockstadt Extreme Fest, cu mingi de plajă zburând peste scenă… Toată lumea dansează, toată lumea se distrează, se aude „Pu-pu-pu La-la-la”, „The Butcher’s Store”, „The Final Cuntdown”, „Juicy Pussy”, „Zombie Disco” şi încă un miliard de piese într-o jumătate de oră. Cred că toți oamenii au fost super-bine la acest concert. 
 
 
A urmat Holy Motors dar simțeam că nu-mi mai place acel cort, aşa că m-am retras. În acest loc a fost înființat şi un drum stage, dar nu am ajuns niciodată acolo. Umbla vorba că Adi Tăbăcaru de la Taine a făcut super show, cu lumini, cu tot ce trebuie, fapt care nu m-a mirat deloc. I-am auzit în trecere pe Marian Mihăilă de la White Walls şi pe Sergio Ponti de la Dor de Duh şi Koneskin şi cu siguranță că au mai fost mulți băieți talentați pe această scenă. 
 
În următoarea zi au venit pe scena mare cei de la Scars of  A Story din Cluj, un grup despre care nu ştiam nimic până când am aflat că e o altă manifestare de metalcore, chestie de care țara asta nu duce lipsă. Au urmat Tacit Fury, nişte băieți din Rusia murdăriți cu sânge fals, care s-au ocupat de ceva death metal de factură modernă în condiții decente. Apoi au fost The Thirteenth Sun din Braşov şi spre norocul lor, s-a înnorat puțin când a venit momentul să cânte, fapt care a adus o credibilitate mai mare muzicii lor. Nu cred că aceasta s-ar fi potrivit prea bine cu soarele care pâna mai înainte arsese tot ce era de ars, nici măcar atunci când intră în discuție piesa „Glowing Sun”. Motivele acestei trupe se situează cumva la punctul de intersecție dintre lumină şi întuneric. V-am mai spus că The Thirteenth Sun generează o atmosferă care merită cercetată şi că muzica lor sună foarte bine, aşa că, nimic nu s-a schimbat de-atunci. 
 
Norvegienii de la Vulture Industries s-au gândit să vină la Rockstadt cu spectacolul pe care l-au pus la cale alături de graficianul lor, omul din spatele Twilight 13 Media. The Babylon Spiral Show a fost pus prima dată în scenă la festivalul Inferno din Oslo, iar la Râşnov s-a întâmplat pentru a doua oară. Au fost aduse aici acele decoruri care, din pricina felului expresionist prin care au fost pictate, duc cu gândul la ghetoruile evreilor din Praga secolului al XVI-lea. Costin a intervenit din nou în show-ul scandinavilor pentru a crea circ. Aici nu a mai fost doar boschetar şi doctor, aşa că a intrat şi în rolul unui mafiot, aruncând bancnote peste tot, bancnote care făceau parte din circulația vulturului. Trebuie să mărturisesc că acest moment a fost un succes total în rândul publicului, inclusiv în cazul membrilor din echipa de securitate. A fost o acțiune care se pare că a transmis un mesaj pe limba tuturor. De data asta a apărut pe scenă şi un robot care scuipa coduri ale terorii sociale. Vocalistul Bjørnar a alarmat toate spiritele aşa cum ştie cel mai bine şi a plecat în repetate rânduri de pe scenă pentru că avea ceva clar de împărțit cu publicul şi anume, spaimă şi ironie. Concertul a fost impresionant atât la capitolul muzical, cât şi la cel teatral. La fel ca la prima desfăşurare a spectacolului numit The Babylon Spiral, concertul s-a bazat pe momente de pe cel mai recent album, „The Tower”
 
 


Suicidal Angels
a cotit direcția către acel tip de thrash estic care foloseşte o violență controlată. Grecii sunt familiarizați cu spațiul românesc şi acest lucru s-a văzut de când s-au urcat pe scenă. Printre cuvântări legate de fantezii drăceşti şi conflicte tipice stilului, Suicidal Angels au fost activi pe riff-uri şi ritmuri şi au ținut oamenii în mişcare fără să se chinuie prea mult. Am recunoscut piese de pe „Sanctify the Darkness” şi „Dead Again”, pentru că nu am ascultat mai mult de atât din discografia lor. Suicidal Angels e genul de trupă pentru care e suficient să asculți un singur album. 
 
 


Ne Obliviscaris
este o trupă din Melbourne aflată într-un turneu amplu care a inclus şi scena principală de la Rockstadt Extreme Fest. E o trupă care se caracterizează ca extreme progressive metal. Eu aş caracteriza-o ca pe o apariție ce se ocupă de ceea ce cântă toate trupele la un loc, mai puțin cele care chiar se pozționează în extreme, cum ar fi black death-ul sau noise grind-ul, să zicem. La fiecare piesă parcă era altă trupă pe scenă. Câteodată suna a black metal, câteodată suna a thrash blând (ce paradox!), alteori a death melodic sau a progressive romanțios şi uneori, se comporta de parcă era o trupă de flamenco. Am mai întâlnit o grămadă de grupuri care leagă stiluri total opuse, voci clean cu voci growl, vioară cu riff-uri grele, dar Ne Obliviscaris chiar m-a băgat într-o mare confuzie. Anumite fragmente sunt compuse într-un fel interesant, dar acestea se evaporă repede într-o nebuloasă stilistică. 
 
Enslaved a revenit în România după ce a lansat un album atât de bun, adică „In Times”, încât îşi permite să facă un setlist alimentat în cea mai mare parte cu piese de pe acest material. Muzica norvegienilor a fost o potrivire armonioasă cu mediul în care au cântat, mai ales că momentele de pe „In Times” sunt create printr-o alternanță de stări calme cu reacții agresive, exact cum se comportă şi natura într-o zonă de munte. A fost ciudat modul în care au scăzut tempoul în acest concert, mai ales la „Thurisaz Dreaming”, când acest fapt era foarte evident şi mai că fura toată vraja melodiei. Dar, în rest, acea diminuare de viteză nu a afectat deloc muzica, ba dimpotrivă, a făcut ca lucrurile să fie mai aşezate şi mai intense.
 
 


Moonspell
a mai tot venit prin țară, dar niciodată cu acest The Vintage Set. E o tendință care prin alte locuri se practică de ceva vreme, atunci când trupele țin concerte în care se cântă un album integral, material ce este socotit ca fiind o legendă. Dincolo de motivele mercantile care stau în spatele acestei practici, ideea mi s-a părut întotdeauna una foarte bună. Moonspell a venit la Rockstadt ca să cânte albumul „Wolfheart”, fapt care a fost minunat, bineînțeles până când s-a ajuns la piesele „Trebaruna” şi „Ataegina”, adică sârbe celtice de data asta, înfăptuite de portughezi. Dar, am depăşit momentul cu bine, mai ales că Fernando Ribeiro şi-a pus pelerina de vampir ca să cânte, bineînțeles, „Vamipiria”, ceea ce s-a dovedit un moment foarte puternic al acestui show. O întâmplare tristă s-a petrecut când s-a ajuns la „An Erotic Alchemy”. Mi s-a părut de neiertat modul anost prin care chitaristul a interpretat soloul, în condițiile în care consider că asta e cea mai bună piesă de pe album. Dar am trecut şi peste asta, s-a cântat şi „Alma Mater” spre bucuria rocker-ului convențional, iar apoi, cei de la Moonspell au fost buni şi au mai inclus în set piese clasice precum „Opium”, „Awake” şi „Full Moon Madness”. Sunetul a fost foarte bun cu excepția faptului că uneori, instalația părea că e suprasolicitată. Cu siguranță că era, că aşa se întâmplă mai mereu când apare în schemă sunetistul unei trupe mari, dar aş fi preferat să nu aud interferențele respective. Oricum, vorbim despre cel mai frumos show Moonspell văzut vreodată. 
 
 
Schimbând total filmul, au apărut nemernicii de la Biohazard care au făcut un concert de zile mari. Oricum, nu mi-aş fi imaginat ceva mai puțin de-atât. Când harcore punk-ul se îmbină cu atitudinea heavy metal, lucrurile încep să se compună unele pe altele într-o mitologie urbană care întotdeauna subliniează ceva util pentru oameni şi mințile lor. Americanii au avut un setlist cu piese de pe majoritatea albumelor, cu accent pe primele, „Biohazard”, „Urban Discipline”, sau „State of the World Address”. Nu m-aş fi supărat să aud mai mult de pe materiale mai recente, precum „Kill or Be Killed” sau „Means to End”, întrucât le consider foarte bune. Dar chiar şi aşa, show-ul a fost imens, cu oameni pe scenă, în spatele trupei şi cu entuziasmați în public. Cred că aici, barca pneumatică ce a tot plutit pe mulțimea de oameni cu indivizi la bord pe parcursul festivalului, a avut cel mai mult sens. Show-ul s-a terminat cu „Punishment” şi conform tradiției, mai mulți oameni au trecut pe scenă pentru a participa la actul care ia realitatea la rost. A fost un concert atât de bun, încât oamenii care se ocupă de Rockstadt au rămas acum datori să aducă pe Body Count la anul, ca să nu ignore genul.  
 
 

Seara s-a terminat la scena mică unde a cântat Transceatla, unde membru principal este Edmond la chitară şi voce, de la Dor de Duh şi Sunset in the 12th House. Nu am stat la concert pentru că amprenta Biohazard încă rămăsese în capul meu şi n-aş fi vrut să judec greşit ce se întâmpla în partea cealaltă. Cert e că am auzit în treacăt o abordare death metal progressive, ca din timpuri vechi, care m-a surprins în totalitate. În acelaşi timp, DJ Hefe de la Coma ne ducea într-o călătorie în timp, spre începutul anilor 2000, punând de pe scena mare piese de la Slipknot şi multe alte clasice din genul alternative pe care le auzeam la club Fire când se întâmplau lucruri în fiecare marți seara. În fine, treburile astea se petreceau demult. 
 
Ultima zi a festivalului mi s-a părut cea mai călduroasă. A fost şi cea mai grea, date fiind cantitățile de alcool consumate în zilele precedente. Nu am avut nici cea mai mică intenție să merg la concertele Them Frequencies sau Jinjer şi nici nu am reuşit să-mi adun energiile pentru a mă duce în fața scenei la Downfall of Gaia, dar am auzit din spate muzica nemților şi a sunat într-un mare fel. Începusem să simt că am reînviat când au cântat cei de la Dirty Shirt, dar la fel ca în cazul Ensiferum, consider că nu am ce vorbi despre muzica asta. Aici abordarea stilistică e diferită, dar problema e aceeaşi: folclorul săltăreț îmbinat cu metal poate fi dezastruos pentru anumite creiere. Am auzit cum publicul a fost ademenit să scandeze împotriva lui Ponta, fapt care mi s-a părut ilar. De ce ar trebui ca cineva să-şi amintească de astfel de lucruri la un concert? Dar, să nu judecăm, oamenii s-au simțit şi de data asta foarte bine. 
 
White Walls a revenit pe scenă după o absentă considerabilă şi cred că li s-a simțit lipsa destul de mult. Concertul de la Râşnov al constănțenilor a sunat foarte bine, „ca pe CD”, cum spune o vorbă. Au cântat de pe ambele albume lansate până în acest moment, „Mad Man Circus” şi „Escape Artist” şi poate că ar fi o chestie foarte bună să aflăm că aceştia vor mai compune ceva într-un oarecare viitor. Nu am înțeles prea bine ideea lor de a aduce o grămadă de mingi personalizate cu logoul trupei care au fost aruncate în public. Ştiu că au filmat pentru un DVD la acest festival şi că sferele în alb şi negru pot crea un efect vizual frumos, dar tot nu am găsit nicio metaforă din versurile lor care să se ascoieze cu această practică. Sunt de părere că temele lor lirice si muzicale meritau ceva mai complex.  
 
 
 
A urmat Taake, o trupă care ştie să plăsmuiască ceva particular într-un stil atât de clasic de black metal norvegian. De multe ori structurile nu sunt tocmai speciale, dar energia e însuşirea care defineşte muzica celor de la Taake şi o face să scoată la iveală stări de diferite naturi. Au sunat cu siguranță într-un fel remarcabil, iar pentru fanii lor cred că ăsta a fost un concert deosebit. 
 
 
 

Nu acelaşi lucru îl pot spune despre Marduk. Tot concertul mi s-a părut un zgomot uniform, pur şi simplu, dar pe de altă parte, o mulțime de oameni încă apreciează această trupă foarte mult, iar lucrul acesta a fost mai mult decât evident la Rockstadt Extreme Fest. Toate albumele lor sunt mecanice, cu excepția „World Funeral”, iar pentru că am specificat asta, probabil mulți pasionați de black metal mă vor blestema folosind formule blasfemice de tip cancan. Poate că primele albume ale suedezilor au fost realizate printr-o chemare sinceră către stilul black metal, dar apoi totul s-a bazat pe un model care este acceptat de mulțime exact aşa cum este tratat orice lucru care respectă cu precizie un canon. Fie că interpretau ceva de pe „Those of the Unlight”, fie de pe „Rom 5:12”, sau de pe ultimul album, „Frontschwein”, totul mi se părut la fel de neînsemnat.
 
 

A urmat Combichrist, cea mai populară apariție a subgenului numit aggrotech, care capătă sens doar când se află pe scenă. În schimb, materialele lor de studio parcă sunt toate făcute din plastic. Trebuie să recunosc că i-aş vedea mai degrabă în cadrul unui festival unde se consumă multe droguri. Nu ştiu de ce s-a creat în timp această alăturare între stilul industrial şi metal. Poate pentru că outfit-ul adepților implică pielea neagră în ambele direcții, ceea ce ar duce la ideea că detaliile de suprafață strică din nou socotelile, mai ales că nici temele lirice nu se pot lega cu uşurință. Oricum, nu a fost o prezență rea, doar că s-au întins prea mult cu setlist-ul. Bizar mi s-a părut faptul că s-au aruncat nişte artificii foarte zgomotoase la finalul show-ului dat de Combichrist. Probabil că a fost inițiativa primarului care trebuie să arate întregului județ că ceva important s-a petrecut la el în sat, un sat care şi-a pierdut demult câinii. 
 
 
Apoi, în sfârşit At the Gates! Doar că am visat de multe ori un moment când această trupă o să cânte aici, iar realitatea nu a fost aşa cum mi-am închipuit-o. Au fost multe defecte pe scenă, ambele chitare au avut probleme la conectare, cablurile care captau tobele nu ar fi vrut să-şi vadă de treabă, apoi graficianul ultimului album At the Gates, adică tot Costin, a fost invitat să se alăture cu vocea la piesa „Terminal Spirit Disease”, doar că microfonul s-a opus acestei idei pentru o parte din piesă. Am stat foarte aproape de scenă, aşa că nu am o perspectivă obiectivă asupra acestui concert. M-am bucurat să-l văd pe Thomas alergând în toate părțile pentru a a-şi spune povestea  şi să mă gândesc puțin la sensuri ale versurilor care se regăsesc pe piese precum „Under a Serpent Sun”, „Nausea”, „Kingdome Gone”, sau cele de pe „At War with Reality”. Am putut să înțeleg aportul instrumentiştilor de-abia la ultimă piesă, „The Night Eternal”. Este o piesă atât de influentă încât efectul ei a trecut de toate vibrațiile de bas pe care le-am resimțit întregul concert. Nu ştiu dacă lumea s-a bucurat sau nu de acest show, sper să se fi întâmplat. 
 
 

Festivalul urma să se închidă la scena mică, unde erau invitați cei la Tiarra, pe care nu i-am văzut, trebuia să asimilez ce rămăsese de la At the Gates. După Tiarra a urmat Abigail, la o oră foarte târzie, în jur de 4:00 dimineața şi trebuie să menționez că, având în vedere condițiile, oamenii s-au descurcat excepțional şi au sunat într-un mare fel. Se-aude că acesta ar fi fost ultimul show Abigail, dar nu cred asta. E drept că nu a fost un moment potrivit de melodic doom death, e un stil care ghidează starea de beție către depresie nejustificată, dar oricum, a fost frumos. Au fost invitați Paul Slayer Grigoriu şi Vlad Buşcă, ca să apară ceva nostalgie pe scenă, iar spectatorii au rămas pe poziții într-un număr destul de decent. 
 
 
Cam atât am văzut la Rockstadt Extreme Fest, dar să ştiți că nu e un eveniment despre care să se spună prea multe, mereu e ceva frumos în acest context care merge mai bine trăit decât relatat. Ediția de anul ăsta a fost şi mai reuşită decât cea din anul precedent şi în afară de prezența viespilor, nu am găsit alt factor negativ. Erau foarte multe insecte din acestea cu ace veninoase care mi se ascundeau prin păr, iar într-o dimineața am auzit la radioul din taxiul local cum noile viespi sunt atât de veninoase încât au omorât câțiva oameni prin țară şi, bineînțeles că s-a declanşat paranoia. Dar n-a murit nimeni. Alte lucruri care mi s-au părut urâte au fost drapelurile naționale. Într-adevăr, steagurile apar cam la orice eveniment major din țară, dar aici parcă au fost prea multe şi cei care le manevrau nu se mai săturau de ele. Consider că drapelul României are cea mai nefericită combinație de culori. Dincolo de astea, pentru anul viitor s-a confirmat My Dying Bride, ceea ce sună foarte bine. Am văzut anul ăsta această trupă şi pot spune că e total altceva comparativ cu forma în care se prezenta în trecut. Apoi, pe lângă My Dying Bride mai sunt anunțați şi cei de la Carach Angren, care au mai fost aici. E un grup olandez care se bucură de ceva succes peste tot, dar nu vă recomand. Merită atenție doar pentru a le fi cercetate versurile şi atitudinea de pe scenă, asta dacă cineva e interesat să facă un studiu în care să aprofundeze ceva tendințe patologice manifestate în scop comercial.  
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Abigail, At the Gates, Biohazard, Blacksheep, Clitgore, Combichrist, Crimena, Dirty Shirt, Ensiferum, Enslaved, Kataklysm, Krisiun, Marduk, Moonspell, RoadkillSoda, Taake, The Thirteenth Sun, Tiarra, Vulture Industries, White Walls,

Data concert:  August 12, 2015  | 0 Comentarii  | 4244 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Rockstadt Extreme Fest 2015 – Natura lucrurilor

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte