„Something new, something old, something blue...” and something from Austria

In ciuda aparentelor, in randurile urmatoare nu-i vorba despre o nunta, desi dupa cum veti vedea pe parcurs ne vom infrupta din tot soiul de bunatati metalice, ci despre concertul de vineri, 28 aprilie din clubul Old School, o locatie unde pana acum participasem doar la evenimente desfasurate cu sala arhiplina. De data aceasta, in prezenta a vreo suta de oameni (plus sau minus), am vazut si am ascultat patru trupe, dintre care doua in prima auditie.
Tinand cont ca acum cunosteam punctele forte si punctele slabe ale acusticii salii si loc era berechet, dupa un calcul deloc complicat rezultat in urma miscarii circulare pe doua niveluri, parter si etaj, m-am postat spre mijlocul salii cam la o treime din distanta fata de scena si am asteptat sa inceapa petrecerea, cu siguranta ca orice comentariu legat de calitatea indoielnica a sunetului va lipsi, pentru ca tocmai descoperisem zona de claritate 0. Deci din acest punct de vedere, lucrurile au mers cum nu se putea mai bine pentru locatia respectiva.

TIARRA

La ora 21,00 au urcat pe scena membrii trupei Tiarra, care si-au facut cu aceasta ocazie debutul live. Imi starnesc o oarecare neincredere trupele care vin la concert „cu scoala”, inconjurate de o gramada de prieteni care doresc sa faca atmosfera, dar acum era explicabil, baietii si fata erau probabil foarte emotionati, fiind pentru prima data in fata publicului. Scepticismul mi-a crescut dupa ce am ascultat prima piesa, interpretata impreuna cu un invitat pe care nu l-am putut identifica si-mi murmuram in barba scepticismul „Pai da, uite ca o clona Theatre of Tragedy nu aveam inca...”. Numai ca invitatul s-a retras apoi discret in spatele scenei si, treptat, cu fiecare piesa de pe demo (pe care l-au cantat in intregime) nici nu mi-am dat seama cand si cum m-a prins muzica lor. Sa fi fost vocea nuantata si expresiva a Andei Pascu, puternica si melodioasa, cu un timbru ce batea pe alocuri spre Within Temptation, pe alocuri spre The Gathering, o voce pe care fara sa o fi auzit inainte si fara ezitari as considera-o cea mai buna voce feminina din metalul romanesc?

 Sa fi fost piesele, melodioase si atmosferice, punctate cu pasaje catchy, mergand spre pagan (Requiem pentru un erou) sau subliniate de amplitudinea simfonica a clapelor, asa cum e pe gustul meu? A fost o supriza foarte placuta aceasta trupa si, in ciuda pedalei care a trebuit schimbata si a usoarelor desincronizari, pentru un concert de debut a fost mai mult decat bine. Pentru cei care doresc sa asculte, pe www.tiarra.ro este disponibil pentru download intregul demo, cu mentiunea ca live vocea este mai plina, mai energica si totul suna mai „rau” in sensul bun.

Playlist:
1. Prolog
2. Tiarra
3. To the End of the Light
4. Everything for Her
5. Requiem pentru un erou
6. Epilog
7. Dying Soul 

CRONOS

Dupa ceva nou, ceva vechi, ce nu mai ascultasem demult, trupa pentru care venisem in principal la concert: Cronos. Eram fan acum zece ani, asa ca mi-era tare dor sa-i revad pe scena. Revenirea a marcat o dubla aniversare, fiindca a coincis si cu ziua in care venerabilul Ratza (pentru cine nu-l cunoaste, responsabilul cu tobele) a implinit o venerabila varsta adolescentina. Ii doresc cu aceasta ocazie multi, multi ani cu sanatate si pofta de cantat, caci dupa prestatia lui de vineri seara as zice ca are o gramada de energie si vitalitate, mai ales ca in perioada in care a cantat cu Interzis s-a cam pus praful pe pedala dubla.  

Imi dau seama ca s-ar putea sa cad in capcana nostalgiilor si marturisesc ca nu pot sa fac o apreciere distanta a prestatiei trupei, nu stiu ce inseamna Cronos in anul 2006 pentru cineva care nu i-a ascultat atunci, dar orice revenire implica un avantaj si un dezavantaj in raport cu publicul, pe de o parte dorinta fanilor vechi de a asculta piesele care le-au placut, precum Cosmar, Evadat sau Toamna si Spre apus (carora absenta clapelor nu le-a diminuat prea mult din atmosfera), pe de alta parte neintelegere din partea celor mai tineri, carora le lipseste incadrarea in context si, ascultandu-i acum prima oara ar putea sa le para putin „anacronos”. Indiferent de toate acestea, raman precizia tehnica, virtuozitatea dobandita in atatia ani de experienta, Bebe Hanneman si Bogdan Visan neindepartandu-se in tot acest timp de scena metalica.

Bogdan a aparut acum cu un nou look, ca pentru a sublinia incheierea unei etape din cariera sa muzicala si intoarcerea la dragostea dintai. Pofta de a canta si de a merge mai departe cu ea se manifesta si prin compunerea de piese noi, in numar de trei, ce pastreaza linia traditionala Cronos, Nou primitiv, Oameni aspri si 606 Black Project (Un nou inceput). Evident, multi dintre cei vreo 50 de spectatori stransi in fata scenei au reactionat cel mai bine la coveruri, Dead Skin Mask si Slave New World, dar eu m-am bucurat de piesele vechi ca de o madlena foarte gustoasa si am descoperit cu surpriza si placere aceleasi ingrediente thrash-death-doomy si in cele noi, pe care as vrea sa le reascult cat mai curand. Din punctul meu de vedere, intr-o perioada a reunirilor si revenirilor, Cronos mi se pare cel mai reusit come-back din metalul romanesc.

Playlist:
1. Nou primitiv
2. Evadat
3. Coşmar
4. 606 Black Project (Un nou început)
5. Oameni aspri
6. Dead Skin Mask
7. Spre apus
8. Toamna
9. Slave New World

HATHOR 

Spuneam la inceput  something new, something old... si ajungem la Hathor. Stiu ca baietii pun mult suflet in ceea ce fac, ca Marius est absolut indragostit si fascinat de lumea nazgulilor si elfilor prezenta in universul lor liric, dar as zice ca genul abordat acum de trupa nu este chiar my bottle of beer, ca ceai nu beau. Si nici a multora dintre cei prezenti, care au preferat sa se retraga deoparte cu propria sticla de bere lasand cale libera catorva oameni dedicati si pasionati, plini de energie, pentru care Hathor era exact ce aveau nevoie. As zice ca directia in care au evoluat este mult mai putin digerabila pentru stomacurile sensibile, pentru urechile aplecate spre melodicitate si atmosfera. Din vechile piese a mai ramas doar Evil Forces, dar si aceasta intr-o noua prezentare, mai in forta. Totul mi-a sunat ca o inclestare de sabii in toiul unei batalii din Mordor si cum sunt o persoana pacifista am preferat sa ma dau deoparte din calea tavalugului razboinic si sa astept vremuri mai pasnice.

Playlist:
1. Lost
2. Fangorn Spirits
3. Mordor War
4. Letter to Galadriel
5. The Last Warrior
6. Attack of the Nazguls
7. Is not the End
8. Evil Forces
9. Born in Fire

LEGACY OF HATE

Intrebasem un amic cu cateva zile inainte de concert: „Ce canta dom’le Legacy of Hate?” „Thrash d’ala vechi care nu-ti place tie”, mi-a raspuns. „Aha, adica anii 80 primavara, eu credeam ca-s death brutal, ceea ce in materie de preferinte personale e cam acelasi lucru”. Pana la urma adevarul a fost pe undeva la mijloc ca stil, adica au din ambele genuri enuntate cate ceva, dar mult mai mult. Rezultatul m-a atras incet-incet spre scena, urechile deschizându-se tot mai interesate si mai captivate de ceea ce auzeau. Singurul regret a fost ca baietii astia au venit din Austria sa ne incante si doar vreo 30 de oameni au fost acolo, in fata lor, dar nu ma indoiesc ca tuturor celor care i-au ascultat cu atentie le-au lasat o impresie foarte buna.

Dincolo de compozitiile coerente si bine inchegate, dincolo de forta degajata din fiecare bataie a tobei sau de fiecare riff, de sincronizarea perfecta intre membrii trupei, au un „ceva” al lor, o versatilitate surprinzatoare pentru ceea ce parea la inceput a fi un death brutal. Am remarcat si coverul Jethro Tull de la sfarsit, in maniera Six Feet Under. Admirabila prezenta scenica a vocalului, in continua miscare, pentru a carui energie scena din Old School devenise neincapatoare. Nu stiu cate concerte au baietii astia la activ, dar stiu ca au cantat de parca s-ar fi nascut pe scena, cu daruire si forta, nu i-a descumpanit deloc lipsa publicului, au avut parte si de cel mai curat si mai clar sunet al serii si au reusit sa-si transmita muzica in cele mai bune conditii, incat m-au facut sa le cumpar dupa concert doua albume pe care descopar cate un pasaj surprinzator cu fiecare ascultare.

Si iata cum o trupa de care nu-mi legam mari sperante inainte de concert a reusit sa incheie seara ca un adevarat headliner. Sau, cum spun ei
„once 3 old shamans gathered at a gloomy place (samanii nostri erau 5)
the cryptic waters were whirling in a furious way
they’d called the gods of devastation
to release the serpent king”

Playlist: 1. Hot Flesh Grinder 2. Psychotic Mania 3. The Serpent King 4. Bad Continues 5. Death by Execution 6. Synopsis 7. Wardance 8. Cause of the Death 9. Infernal Fire 10. Locomotive Breath

Multumiri speciale fotoreporterului Kenny care a scos tot ce se putea din cel mai prost aparat de fotografiat in circulatie.