Summer Rocks 2004 - 16-18 iunie

Prima seara:

Intr-o ordine aproape nemteasca s-a facut accesul in spatele salii Petofi Csarnok, unde, datorita vremii favorabile, s-au desfasurat toate trei serile Festivalului Summer Rocks.

In fata a sub 1000 de spectatori au debutat ungurii de la NEMESIS. Ajutat de o sonorizare buna si de abilitati tehnice considerabile, cvintetul a prestat un progresiv metal destul de heavy, cu clape maiestuoase si vocalize frumoase. Singurele impedimente ale unui show oricum peste ce se vede de obicei in Romania au fost textele in limba maghiara si o acuta lipsa de originalitate, influente Dream Theater si Pain of Salvation fiind sesizabile la aproape fiecare acord.

BLACK-OUT, o alta trupa maghiara, a fost urmatoarea la rand. Adepta a unui hardcore de inspiratie americana, agresiv si debordand de adrenalina, formatia nu a fost pe gustul meu desi show-ul a fost unul bun.

Eram foarte curios sa vad aparitia celor de la QUEENSRYCHE si pot spune ca asteptarile nu mi-au fost deloc inselate. Prezenti in formula de aur si cu piese din perioada de aur (in sensul ca track list-ul acestui concert a continut albumul Operation Mindcrime in integralitatea sa si chiar in ordinea de pe cd + 1 piesa de pe Empire, 1 de pe Rage For Order si una de pe The Warning), americanii au fost profesionisti in adevaratul sens al cuvantului. Eram uimit, berea era rece, vantul adia usor iar Geoff Tate si compania cantau pentru mine si o faceau cu o eleganta si o energie iesite din comun. Remarcabila a fost si vocea Pamelei Moore, invitata a trupei pentru aparitiile live. Duetele si dialogurile ei muzicale cu Tate au fost excelente. O aparitie mai mult decat reusita.

Se facuse deja ora 21.30 si cei de la JUDAS PRIEST nu mai apareau. Cei din staff-ul tehnic au asteptat inserarea pentru ca publicul sa poata savura show-ul englezilor pana la cel mai mic detaliu. Piesa de deschidere a fost Electric Eye iar Rob Halford a aparut in dreapta scenei, invesmantat intr-o mantie medievala si cu celebrii ochelari de soare rotunzi. Miscarile sale scenice demonice, electrice, paralizante, au tinut cei aproximativ 5000 de spectatori fara rasuflare. Posedat, asta e cuvantul care imi vine in minte acum, dupa ce l-am vazut pe Halford live. Despre sonorizare nu pot sa spun nimic, deoarece pana acum numai la Dimmu Borgir am mai intalnit un sound atat de clar si puternic. A fost si o premiera pentru mine, in sensul in care era prima oara cand vedeam o trupa cantand live pe scule exclusiv wireless. Pe tot parcursul celor aproape 100 de minute am urmarit cu mare atentie desfasurarea de forte de pe scena si pot spune ca nu degeaba cei cinci britanici au aproape 30 de ani de activitate in spate. In putine cuvinte show-ul a fost impecabil iar dintre piesele prestate nu au lipsit Painkiller, Diamonds and Rust sau Breaking the Law. La bis si-a facut aparitia si celebrul Harley Davidson iar cele 5 piese prezentate au incheiat maiestuos cel mai bun show vazut de mine pana acum.

A doua seara:

Dupa o prima seara extrem de reusita, dar axata in special pe heavy metal, cea de-a doua seara Summer Rocks a fost dedicata metalului extrem. Inca de la inceput s-a simtit faptul ca sonorizarea era mai slaba ca in prima seara. Cei care au deschis concertul au fost maghiarii de la BRIDGE TO SOLACE, care au inceput sa cante cand doar o mica parte din public era deja in arena, majoritatea spectatorilor stand inca la coada formata la intrare. Adepti ai unui fusion metal, o combinatie de harcore cu faze heavy, ungurii nu prea au avut parte de incurajari, cei aflati in arena fiind mai mult preocupari de procurarea unei beri reci, decat de prestatia conationalilor.

A urmat o trupa americana, necunosuta publicului, WALLS OF JERICHO, grup orientat catre zona hardcore. M-a surpins placut vocalista, extrem de agitata, plina de tatuaje, prezenta sa scenica impulsionand publicul. Aflati in turneu european americanii au reusit un show bun, iar muzica, desi fara pretentii, da foarte bine live.

Intre timp se stransesera aproximativ 1500 de spectatori, mult mai putini totusi comparativ cu seara precedenta. In timp ce o parte din public se asezase la coada in incercarea de a obtine un autograf de la Cradle Of Filth, pe scena au urcat SEAR BLISS, un grup pe care doream sa il vad live de multa vreme. Fiind printre primele trupe de metal extrem din Ungaria care au semnat un contract cu o casa de discuri straina, Sear Bliss abordeaza un black metal melodic, dar original, unde elementul inedit consta in folosirea trombonului ca instrument principal, alaturi de chitari, bass si baterie. Ungurii au prezentat piese de pe toate albumele lor, iar fanii lor s-au strans in fata scenei sa cante alaturi de trupa. Pe mine personal m-au incatat in special compozitiile din perioada Phantoms (albumul Sear Bliss care mi se pare si acum cel mai bun al lor). Per ansamblu show-ul maghiarilor a fost unul reusit, Sear Bliss demonstrand ca sunt o trupa care suna bine atat in studio cat si live.

Testament

Ei bine, inca nu se terminase sesiunea de autografe la Cradle Of Filth, cand pe scena au urcat legendarii TESTAMENT. Este cu adevarat emotionant sa vezi live trupe care au avut un cuvant greu de spus in istoria metalului. Desi au trecut mai bine de 2 decenii de cand canta thrasherii americani, trupa a pastrat neschimbat spiritul Bay Area, reusind sa faca la Budapesta un show de zile mari. Cu un singur chitarist Mike Chlasciak, Peterson avand un picior rupt, dar cu un Steve DiGiorgio demential la bas (a folosit un bas cu doua grifuri, pe unul dintre ele facea solistica) un Paul Bostaph la baterie dezlantuit si un Chuck Billy intr-o forma de zile mari (pare refacut dupa toate problemele grave de sanatate pe care le-a avut) Testament au avut o prestatie live remarcabila. M-a impresionat in mod placut atitudinea lor degajata, entuziasmul si energia cu care au cantat. Fara a avea aere de rock stars, la finalul concertului Chuck a invitat audienta sa i se alauture pe scena, lucru care s-a si intamplat, ultimele doua piese fiind cantate intr-o atmosfera unica, alaturi de vreo 30 de spectatori (printre care si autorii acestei cronici...).

Cradle Of Filth

Dupa incheierea recitalului Testament, toata lumea prezenta la concert (cam jumatate ca numar din spectatorii din prima seara, adica in jur de 2300 de oameni) astepta cu nerabdare aparitia pe scena a britanicilor de la CRADLE OF FILTH. Dupa o serie de checkinguri tehnice si probe de sunet, haosul sonor s-a dezlantuit odata cu lasarea intunericului. Din pacate insa, haos este cuvantul care defineste probabil cel mai bine concertul Cradle Of Filth. Desi alaturi de trupeti venise si Sarah Jezebel Deva, aceasta nu s-a auzit decat sporadic, iar cand se auzea, vocea ei acoperea totul, asa ca sunetistul probabil a preferat sa ii taie mereu canalul. Dani avea probleme evidente cu microfonul, frustrarea sa degenerand in loviri repetate in cap cu microfonul. Din sunetul chitarilor nu se auzea decat un vuiet asurzitor, daca stiai piesele ai fi putut intui riff-urile, altfel ceilalti spectatori nu cred ca au inteles nimic. Nici clapa lui Martin nu a beneficiat de o sonorizare mai buna, ea auzindu-se doar in pasajele in care prelua prim planul sau la intro-uri. Mare pacat ca nu am putut «gusta» cu placere piese ca Her Ghost in The Fog, Cruelty Brought The Orchids sau From Cradle To Enslave... Nu stiu care a fost cauza care a condus la un sunet atat de prost, poate ca echipamentul sa fi suferit ceva probleme, cert este ca rezultatul a fost unul aproape dezastruos. Pe de alta parte nici britanicii nu au venit cu recuzita lor obisnuita, fara femei care sa danseze in cages, sa fie urcate pe papainoage, etc, ceea ce ma face sa cred ca au tratat concertul cu oarecare superficialitate. In fine, acest show mi-a lasat un gust amar, si cum cu ceva vreme in urma i-am vazut live si pe «concurentii» directi ai celor de la Cradle Of Filth, mai exact Dimmu Borgir, pot spune ca cei din urma au 10 clase peste in ceea ce priveste show-ul live.

Ca o concluzie, desi nu am vazut in totalitate Twisted Sisters (nu m-au impresionat) Summer Rocks a fost un festival reusit, unde aveai sansa sa vezi la lucru trupe cu adevarat importante. Inca o data mi-am dat seama cat de aproape suntem de unguri si totusi cat de mult mai avem pana sa ajungem la nivelul lor. Ma refer aici atat la organizare, la comportamentul ireprosabil al oamenilor de ordine si in primul rand la mentalitatea publicului maghiar (nu am vazut sute de metalisti care sa stea la bere in afara concertului asa cum s-a intamplat spre exemplu anul trecut la Rotting Chirst in Costinesti). Cu speranta ca poate vom avea candva si in Romania parte de un festival asemantor asteptam cu nerbdare Sziget-ul si de ce nu, Summer Rocks 2005.

Adina, multumim pentru foto