concerte

Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 - ultimele doua zile

Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 - ultimele doua zile
TRUPE: Agnostic Front, At the Gates, Darkest Hour, Hatebreed, Kampfar, Kylesa, Machine Head, Moonspell, Municipal Waste, Paradise Lost, Six Feet Under, Suicidal Angels, Textures, Vallenfyre

  ZIUA 2

Pentru cea de a doua zi, ne-am permis sa fim prezenti la ora 15, istoviti fiind dupa cea dintai zi, lunga si solicitanta. Metalistii erau inca vivace si receptivi la ce se intampla pe cele doua mari scene, entuziasm care avea sa paleasca in mai putin de 24 ore.

Am dat buzna in zona de festival chiar in momentul in care Kampfar se pregateau sa cante. Desi am avut o buna perioada de timp in care am cochetat destul de mult cu genul pagan black metal, nu am dat niciodata prea multa atentie acestei trupe; daca as fi dat, probabil mi-as fi explicat si succesul nebun de care am observat ca se bucura. In schimb, as putea face cateva comentarii in legatura cu lookul trupetilor care insa ar putea fi deranjante pentru o anunita categorie de fani si cititori, asa ca ma voi abtine si voi trece la urmatoarea trupa.

Darkest Hour este o alta descoperire placuta din acest an, un cvintet care suna demential si care s-ar parea ca este pe val in ultimii doi-trei ani, avand ceva notorietate cel putin in sfera melodic death metal / metalcore. Formata din cinci baieti tineri, talentati si aratosi, originari din capitala americana, trupa pare sa promita foarte mult, astfel incat in cativa ani sa poata ajunge un titlu mai mare pe afisele festivalurilor, loc binemeritat de pe-acum.



Darkest Hour



Nu am putut recunoaste piese la fata locului, fiind prima oara cand interactionez cu muzica lor, insa pot sa va asigur ca au dat un show de mare exceptie. Ulterior, am participat si la sesiunea de Meet & Greet pentru a descoperi niste oameni la fel de dinamici ca pe scena, amuzanti si bucurosi sa fie primiti asa calduros de catre fani.

Urmatorea trupa a fost Vallenfyre, un alt supergroup care a urcat pe scena Josefovului, reunind membri din Paradise Lost si My Dying Bride: Gregor Mackintosh la voce, Adrian Erlandsson la tobe si Hamish Glencross la chitara. Proiectul muzical recent infiintat se doreste a fi o reintoarcere la radacinile death – doom metal ale celor doua trupe, spre bucuria ascultatorilor perioadelor timpurii ale acestora si totodata in ton cu tendintele actuale din metal de reintoarcere la old school. Am fost surprinsa de vocea death growl a lui Mackintosh care, pe de alta parte, a ales sa ii cedeze lui Hamish locul la chitara principala, Hamish la randul lui, aducand evidente elemente din My Dying Bride.

Prin urmare, va imaginati ca in aceasta formula nu avea cum sa iasa un show rau; la fel cum sunt sigura ca in aceasta formula au toate sansele de a se bucura de un succes din ce in ce mai mare. Tocmai acesta este si avantajul supergroupurilor, avanasarea rapida spre reusita, caci nu orice trupa ajunge sa semneze cu Century Media fara niciun full-length la activ.

SUICIDAL ANGELS

Pe grecii de la Suicidal Angels ii vazusem prima oara cu mai putin de o luna in urma, la Timisoara, in deschiderea celor de la Exodus, ocazie cu care mi s-au confirmat toate laudele aduse acestei trupe. Confirmati in ultimul moment, Suicidal Angels au cantat in locul celor de la Heathen, beneficiind astfel de un loc excelent in program, intre Morgoth si Hatebreed si, implicit, de un public suficient de numeros si (inca) receptiv.

In aceste conditii favorabile, grecii au incitat in permanenta publicul patimas la un mosh pit de zile mari, altminteri fara prea mult efort, intr-un stil „slayerian”, cu un frontman la chitara-voce mai sobru si relaxat, alaturi de  un chitarist si un basist ceva mai agitati care pareau sa-si coordoneze constant miscarile scenice.

In concluzie, grecii ne-au dat o scurta de lectie de 40 minute de old school thrash metal, reusind cu brio sa tina in priza publicul cu piese ca Bloodbath, Bleeding Holocaust,Chaos sau Pestilence of Saints, incheind apoteotic cu Apokathilosis.

HATEBREED

A urmat concertul serii sustinut de Hatebreed, un group care intotdeauna mi-a placut pentru puterea, ritmul, melodia si viteza muzicii, toate combinate in cantitati moderate, la care se adauga vocea clasica de hardcore si plina de vigoare a lui Jamey Jasta. Cu alte cuvinte, am putut vedea o alta trupa de talie mare care a facut trecerea clara de la hardcore la metalcore in anii ‘90, inainte ca metalcore-ul sa devina un stil „excesiv de” comercial, redundant si obositor, cu trupe fancy de metrosexuali si vegetarieni, care nu fac altceva decat sa-i imite (fara succes) pe acesti baieti. 

Desi au cantat relativ devreme, la  18:30, s-au adunat neasteptat de multi fani sa-i vada pe americani care pareau sa se simta excelent pe scena. Nu a fost nimic fortat in spectacolul lor, totul venea de la sine, intreaga trupa cu Jasta in frunte debordand de adrenalina, iar publicul impetuos parea sa reziste in aceeasi masura alaturi de ei, pe piese ca In Ashes They Shall Reap, Last Breath, I Will Be Heard, Live For This sau Destroy Everything.



Hatebreed


MUNICIPAL WASTE

Nici nu am putut lua bine o gura de aer ca am fost impinsi, la propriu si la figurat, spre scena unde Muncipal Waste avea sa faca un show la fel de aprins ca precedentulDaca la Hatebreed publicul si-a facut incalzirea, de-abia la Municipal Waste se vedea adevarata rezistenta a acestuia. Nici nu pot sa va descriu in cuvinte inflacararea si clocotul fanilor angajati in circle pit si wall of death pe toata durata concertului. Si nu numai, caci in acelasi fel dezlantuit au continuat si pe muzica celor de la Napalm Death.

Cu spectacolul baietilor din Birmingham ne-am obisnuit deja, nu s-a pierdut nimic din profesionalismul si totodata sinceritatea acestora pe scena. Cu o activitate de 30 de ani si o componenta constanta de 20 de ani, nici nu ma asteptam la mai putin.

In asteptarea celor de la Machine Headam reusit sa ma furisez din nou in backstage pentru a lua pulsul si pe la case mai mari. Cu siguranta nu era aceeasi ambianta tumultuoasa ca in zona de festival, de altfel de inteles in conditiile in care majoritatea oamenilor de acolo se aflau la locul de munca. O atmosfera ceva mai aprinsa era in cortul unde se serveau bauturile, populat mai mult cu oamenii din crew-ul trupelor decat cu muzicieni. Acestia  se perindau relaxati pe la cabine sau nightlinere, in zona de catering, iar unii chiar in zona de festival, alaturi de publicul mare.

MACHINE HEAD

Dupa acelasi model de vedetism ca Ministry, mai mult sau mai putin justificat, Machine Head au baricadat si ei intreg backstage-ul cu 10 minute inainte de inceperea concertului, fapt ce m-a impiedicat sa vizionez prima piesa din show.

Am asteptat cu nerabdare concertul MH, fiind prima data cand i-am vazut, o trupa care mi-a placut dintotdeauna, in pofida numeroaselor critici privind trecerile de la un stil la altul in functie de cum bate vantul. Cert este ca, indiferent de genul muzical abordat, si-au pastrat mereu intensitatea, echilibrul intre agresivitate si melodie si, nu in ultimul rand, pasiunea pe scena, resimtita din plin si de catre publicul BA. La toate acestea se adauga magnetismul lui Flynn prin implicarea sa totala pe scena, alaturi de Demmel, McClain si Duce, si prin dialogul pe care il intretine in permanenta cu publicul. Oricum, este cunoscuta iscusinta lui Flynn in a ticlui speech-uri, ce-i drept deseori prea jucy si prea patimase, dar aparent sincere, fara a cadea in patetism, ceea ce putini reusesc sa o faca. De data aceasta a ales sa tina un discurs anti-MTV si despre cum MH vor incerca sa ramana o trupa mereu dedicata muzicii si fanilor, iar nu businessului, in ciuda succesului mainstream de care se bucura. Pentru ca imi plac prea mult, pe mine m-au convins.

Era de asteptat ca setlistul sa includa mai multe piese de pe ultimul album (I am Hell, Darkness Within, Locust), fapt care nu m-a deranjat deloc de data aceasta pentru simplul motiv ca Unto the Locust este un album foarte bun si pe al meu plac. Bineinteles, elanul publicului a fost mai ridicat pe piese mai vechi precum Old, Imperium, Halo si a atins cote maxime pe ultima piesa,Davidian, fapt marcat in mod glorios de fiecare data de catre Flynn prin ridicarea sus sus sus a chitarei. N-au lipsit nici moshingul, nici circle-pit-ul, traditie din „Golf” urmata cu succes si pe pamanturi cehesti.

Au urmat cei de la Converge  pe care, din nefericire, i-am prins doar cateva piese, insa indeajuns pentru a surprinde atmosfera exaltanta si muzica inedita a acestora. Au incheiat cu un cover dupa Entombed, Wolverine Blues, avandu-l invitat la voce peTomas Lindberg cu a carei prezenta pe scena Josefovului incepuseram deja sa ne obisnuim.

PARADISE LOST

Desi duceam dorul unui concert Paradise Lost, eram destul de sceptica in privinta acestui concert, avand in vedere ultimul material al acestora Tragic Idol (2012), album care nu a adus nimic inovator, pastrand acelasi sound, aceleasi solouri catchy care, in opinia mea, tind sa devina plictisitoare. Pare-mi-se ca englezii nu vor sau nu au curajul sa se abata de la drumul deja batatorit.

Cu toate acestea, m-am simtit excelent la concertul sustinut de acestia intr-o atmosfera mult mai relaxata si mai prietenoasa ca la precedentele ce ne-au secatuit de vlaga. Setlistul a fost variat, acoperind intreaga discografie cu piese inclusiv de pe ultimul album deja mentionat precum Tragic Idol, Honesty in Death si Fear From Impending Hell ori piese ca Erased, Say Just Words, One Second, Forever Failure pe care ne obisnuiram deja sa le vedem live. Nu a lipsit nici As I Die care, din punct de vedere al vocii, a sunat mult mai bine ca in alte dati.

Pentru mine a fost concertul ideal pentru a incheia cea de a treia seara. Cu spatele anchilozat si patrunsa de frig, m-am indreptat incetisor spre hotel, lasandu-i pe prietenii mei sa se bucure in continuare de Pig Destroyer.

ZIUA 3

Ultima zi de festival s-a aratat a fi cel mai putin ofertanta din punct de vedere cantitativ si comparativ cu zilele precedente, mai ales in conditiile in care doua locuri in program erau inca neocupate, Skarhead au fost anulati, iar Sodom amanati de la 18:30 la 02:30.

Publicul era mai putin numeros si entuziast, iar mai degraba amortit si plictisit. Cel putin asa arata la concertul Aborted, belgienii agitandu-se fara succes in fata la o mana de oameni infrigurati si mahmuri. Cu toate acestea, am facut abstractie de vremea posomorata si de istoveala mea si a celorlati, incercand sa profit la maxim de timpul ramas.



Aborted



Prima parte a zilei a fost marcata de trupe ceva mai diferite, inedite din punct de vedere muzical fata de ce vazusem pana acum, trupe ca The Safety Fire, Textures si Kylesa, cu o muzica ceva mai complicata si experimentala, din zona progressive si sludge.

The Safety Fire mi-au starnit curiozitatea de cand i-am vazut trecuti in program ca abordand stilul „modern metal” care s-a adeverit a fi o combinatie interesanta de progressive metal cu ceva elemente metalcore si din cand in cand de jazz, iar vocea alternand scream-clean, stil care m-a dus automat cu gandul la autohtona White Walls, insa bineinteles ceva mai indraznet. Cu chitare colorate, look usor fancy si un frontman cu miscari si atitudine in perfecta concordanta cu muzica, londonezii au reusit sa ma tina captivata pana la sfarsitul show-ului cand au incheiat cu o piesa dedicata gruparii feministe Pussy Riot, in semn de solidaritate.






The Safety Fire
 



In aceeasi nota, insa ceva mai agresiva, au continuat cei de la Textures pe care ii intalniseram si la sesiunea de autografe unde aparent eram singurii fani veniti sa dea mana cu ei. In cele din urma s-a adeverit a fi singurii fani care stiau cum arata olandezii, astfel incat momentul stanjenitor a fost depasit de-abia dupa 5 minute cand s-a prins si restul lumii ca ii aveau in fata pe Textures.

In pofida acestui eveniment inoportun, Textures se bucura de un succes din ce in ce mai mare, fapt dovedit de receptivitatea mare a publicului. Live au sunat in acelasi fel viguros si acurat ca pe inregistrari, avand o muzica a carei linie melodica o poti urmari, fara schimbarile bruste de ritm tipice stilului pe care, personal, le-am gasit deseori greu de „digerat”. Printre altele, am putut recunoaste titluri ca Regenesis, Stream of ConsciousnessSanguine Draws the Oath sau Awake.



Textures



KYLESA

Dupa o binemeritata pauza de masa, a urmat surpriza zilei, Kylesa, trupa cu care, spre rusinea mea, am interactionat pentru prima oara. Impactul asupra-mi a fost, insa, decisiv, fiindu-mi dat sa descopar o trupa experimentala in adevaratul sens al cuvantului, o combinatie naucitoare si indrazneata de psychedelic rock cu progressive-sludge si ceva influente punk.

Cinci membri impartiti pe doua voci, doua chitare, doua tobe si un bass, alternarea vocii clean/scream si uneori chiar soptita, toate acestea au avut ca rezultat o muzica de-a dreptul hipnotizanta. La care mai adaugi si prezenta feminina a Laurei Pleasants care nu are numai o contributie muzicala esentiala, dar a oferit culoare intregii prestatii.

Kylesa este, asadar, o trupa pe care o recomand din tot sufletul nu doar ascultatorilor fideli de psychedelic-sludge, ci tuturor celor in cautarea a ceva inviorator si inovator.



Kylesa



Dupa Kylesa ar fi trebuit sa urmeze Sodom care si-au decalat spectacolul cu 7 ore mai tarziu, din motive necunoscute. Au urmatFinntroll, pentru care, cu riscul de a parea capricioasa, nu mai aveam niciun fel de dispozitie, mai ales in conditiile in care trebuia sa rezist pana la Godflesh, programati de-abia la 01:00. Am remarcat doar ca Vreth s-a implinit destul de bine, asa ca m-am dus sa ma implinesc si eu cu niste fish & chips si sa-mi odihnesc oasele; caci daca ar fi un lucru de reprosat organizatorilor BA este acela ca nu ai unde sta jos decat in corturile cu bar, de unde nu ai niciun fel de vizibilitate spre scena.

SIX FEET UNDER

M-am intors la Six Feet Under, trupa pe care am vazut-o ultima oara tot la BA, in 2008, cand a facut un show demential. De data aceasta, ne-am putut bucura in plus si de prezenta si performanta lui Kevin Talley, membru SFU inca de anul trecut si un artist a carui ingeniozitate in arta percutiei am observat-o cu totii din activitatea sa alaturi de Dying Fetus, Misery In       dex sau Chimaira.

In cateva cuvinte, despre prestatia celor de la SFU pot sa spun ca a fost un show cu adevarat „beneath a black sky”, cerul fiind aproape la fel de „groovy” ca si muzica. Au avut toate ingredientele unui show bun, cu sunet clar, nici prea tare, nici prea incet, si un public numeros si dezlantuit.

In definitiv, m-am bucurat sa reaud unul dintre cele mai violente si extreme growlinguri, pe piese ca Feasting On The Blood Of The Insane, Beneath a Black Sky, Revenge of the Zombie, Hammer Smashed Face sau Human Target, Barnes ramanand pentru mine unul dintre cele mai brutale, scary si totodata surprinzatoare personaje ale metalului.

AGNOSTIC FRONT

Cu pasi repezi ne-am indreptat spre scena Metal Shop pentru a ne face supradoza de „trupe care nu pot fi ratate”. Astfel, aveam sa-i prindem pe Miret si pe Stigma in actiune, alti doi tatici ai NYHC care, in mod asemanator cu concitadinii lor de la SOIA, ne-au demonstrat ca hardcore-ul inca traieste sau cel putin revine in mod glorios. Piese mai vechi si mai noi, incluzand si ultimul album din 2011 (For My Family, Gotta Go, Crucified, Us Against the World) au antrenat fanii in crowd surfinguri si mosh pituri in toate formele sale, chiar daca ceva mai prietenoase ca la trupele anterioare.

AT THE GATES

Au urmat At The Gates si Immortal, doua titluri mari care par a avea ceva mai mult succes dupa reuniune, spre deosebire de alte trupe care au urmat aceeasi reteta. Daca Immortal a mai scos ceva material nou, At The Gates, in schimb, isi trage foloasele din belsug numai din mostenirea de acum 20 de ani, lasandu-si fanii fara nicio speranta de a se bucura de un nou album.

Facand abstractie de aceste aspecte care pe unii ii fac mai mult sau mai putin increzatori in reuniunea acestora, gothenburghezii ne-au dat si ei o lectie despre cum si cu ce se mananca stilul melodic death metal. Nu am  ce sa le reprosez si nici nu le-am cautat nod in papura. Faptul ca in toti acesti ani fiecare dintre cei cinci membri a ramas activ in alte proiecte muzicale a facut ca acestia sa nu piarda contactul cu scena, lucru care s-a vazut si in prestatia lor live. Pe scurt, At The Gates au sunat ca si cand nu ar fi existat o pauza de mai bine de 12 ani. Iar Lindberg, desi destul de distant si rezervat in comunicare, atat in particular cat si cu fanii, detine un farmec aparte pe scena prin care reuseste cu usurinta sa cucereasca publicul.

Slaughter of the Soul, Cold, Raped by the Light of Christ, Suicide Nation, The Swarm, Nausea, Blinded By Fear au fost cateva din melodiile incluse pe setlist, climaxul entuziasmului publicului (si al meu) fiind atins pe Under a Serpent Sun.

MOONSPELL

N-a fost mai prejos nici show-ul celor de la Moonspell, programati la miez de noapte, provocand aceeasi senzatie de exaltare in randul publicului. Cu un decor si o costumatie extravagante si incarcate de simbolistica, portughezii au inceput in forta cu piese de pe albumul lansat anul acesta (Axis Mundi, Alpha Noir, En Nome Do Medo), de altminteri exceptional, echilibrand spre final cu piese mai vechi si mai cunoscute ca Opium, Awake, Vampiria, nelipsita Alma Mater si incheind cu Full Moon Madness.

Chiar daca nu mi-au cantat Nocturna si inca alte cateva piese preferate, am fost invaluita in atmosfera „dark, sexy si poetica”, asa cum ii place lui Ribeiro sa-si descrie adesea muzica, Moonspell prinzandu-ne si de data aceasta sub „vraja” sa.

GODFLESH

Si-astfel am ajuns si la concertul serii, al celor de la Godflesh, alti baieti tari de Birmingham, moment cu care am pus capat editiei din acest an.

Din pacate, Godflesh este o trupa prea putin apreciata la noi si prea putin cunoscuta pentru contributia covarsitoare adusa stilului industrial metal, fiind printre primii care, alaturi de alte trupe ca Skinny Puppy sau Ministry, au avut curajul sa imbine agresivitatea tehnologiei cu cea a rockului si, implicit, a metalului. O trupa care in decursul perioadei sale active nu a incetat sa evolueze si a carei muzica a fost intr-un continuu experiment, creand un sound propriu, coroziv si intens, devenit inconfundabil.

Tot ce imi doresc este sa aduc oamenii intr-o stare in care nu mai exista cuvinte pentru a o descrie, o dimensiune in care doar plutesti si simti”[1] spunea Broadrick intr-un interviu mai vechi. In ceea ce ma priveste, ca ascultator Godflesh, si-a atins scopul si sunt sigura ca si pentru majoritatea celor prezenti sambata noapte la concert.




Godflesh



Prestatia live a fost marcata in totalitate de piese din prima perioada a trupei, perioada „mai” metalica si underground, incepand cu melodii de pe Streetcleaner (Like Rats, Christbait Rising, Streetcleaner, Tiny Tears), continuand cu o piesa de pe cel mai vechi material al trupei, Avalanche Master Song, pentru ca apoi sa loveasca cu doua piese de rezistenta, Spite si Mothra, de pe genialulPure (album pe care nu demult Terrorizer il clasifica pe locul 39 in Topul 100 al celor mai importante albume ale anilor ‘90).

Doi oameni statici in miscare si o serie de proiectii vizuale pe fundal, armonizate cu muzica, de atat a fost nevoie pentru a tine publicul in transa timp de o ora. Intregul show s-a desfasurat fara speech-uri siropoase, fara laude gratuite aduse publicului, fara show off, lucruri care oricum ar fi fost de prisos avand in vedere atmosfera hipnotica deja creata.

Si ca sa nu existe niciun regret, dupa concert m-am furisat din nou in spatele scenei in incercarea de a obtine un autograf din partea lor, de data aceasta incununata de succes! Asadar, dupa cateva vorbe schimbate, eu emotionata, iar ei calzi si modesti, m-am ales cu semnaturile amandurora pe tricou si cu o strangere puternica de mana, nimic mai potrivit pentru a incheia acest festival. Caci, cum ar spune un personaj de comedie, „that, my friend, is what they call closure”!

Sa ne revedem voiosi si sanatosi la urmatoarele editii!

Autor: Ioana Stan
Vezi galeriile trupelor: At the Gates, Hatebreed, Machine Head, Moonspell, Paradise Lost, Six Feet Under, Suicidal Angels, Textures,

Data concert:  August 10, 2012  | 0 Comentarii  | 1955 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Transcending the Elbe: BRUTAL ASSAULT 17 - ultimele doua zile

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte