concerte

TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE FESTIVAL, ziua 2

TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE FESTIVAL, ziua 2
TRUPE: Anthrax, Megadeth, Metallica, Slayer


Nu voi spune ca ziua a doua de festival incepe cu Vita de Vie, pentru ca nu vad ce treaba au bucurestenii pe aceasta scena. Faptul ca vocalul Adrian Despot se burzuluieste la microfon sau ca Basul si cu toba mare a facut candva impresie nu justifica prezenta in deschiderea The Big 4. De fapt, cel patru trupe nu au nevoie de nicio introducere, cu atat mai putin un rock alternativ care n-are nici in clin nici in maneca cu thrash-ul, astazi ridicat la rang suprem. Si aici ma opresc, oricum am scris mai mult decat merita subiectul.

Anthrax incepe galeria celor patru mari trupe de thrash care au influentat evolutia atator alte formatii ale sub-genului si nu numai. Cu Joey Belladonna din nou la voce, ca in perioada de aur, americanii pun totul in primul lor show din Romania din care nu lipsesc Caught in a Mosh, Got the Time, Antisocial si Be All, End All. Furia muzicii se transpune intr-un pogo pe masura in timpul Metal Thrashing Mad, iar Indians aduce in scena un nou element de recuzita – coloratele pene care impodobesc capul lui Belladonna in timp ce canta despre drepturile primilor locuitori ale Americii. I Am the Law inglobeaza prima strofa si refrenul din Heaven and Hell, dintr-un un scurt moment in memoriam Dio care, asa cum spune solistul, ne priveste de sus si se bucura vazandu-ne stransi atatia la un festival de metal. Concertul Anthrax este un mic tavalug ce da startul unei zile extrem de agitate – in cel mai bun sens.

Sub o claie de par blond se ascunde un om cunoscut drept unul dintre cei mai artagosi din scena metal. Eu personal nu stiu cum sta Dave Mustaine la capitolul relatii cu publicul, dar ca artist este fascinant – un chitarist foarte bun, un vocal original, un poet incomod. In fata panourilor ce te duc cu gandul la versurile axate pe politica si razboi, inarmat cu una dintre celebrele chitare in v, despre a caror moda se spune ca el ar fi lansat-o, incadrat de Chris Broderick si David Ellefson, vocalul Megadeth isi readuce trupa in fata fanilor romani pentru un concert excelent, dar prea scurt in parerea unora intre care ma numar. Holy Wars (doar prima parte a piesei) si Hangar 18 ar anunta ca americanii vor canta din nou tot albumul Rust in Peace, dar planurile sunt schimbate prin In My Darkest Hour, Trust, She-Wolf si Head Crusher, iar faptul ca nu seamana complet concertele din turneu intre ele le face cu atat mai interesante. Are sens sa spun ca sunt oameni care urmeaza Sonisphere-ul peste tot pe unde se duce vara asta? Publicul s-a incins bine de tot, cand nu canta pe A tout le monde, face head-banging nebun la Skin o My Teeth, iar Symphony of Destruction si Peace Sells aduc fierberea la punctul maxim, cand totul se revarsa. Din pacate, concertul trebuie sa se termine dupa numai o ora, iar aceasta se face cu a doua bucata a piesei de inceput, ...the Punnisment Due. Din partea mea, asa bine ar fi fost daca ar fi cantat toata discografia...

Despre Slayer, un singur cuvant: devastator! Este a doua trupa pentru care ardeam de nerabdare s-o vad, dar orice asteptari mi-au fost intrecute. Tom Araya si ai sai sunt o forta strivitoare live, chiar daca acum nu se aud clar toate „fineturile” tehnice de pe album. Am vazut in concert trupe mult mai brutale, dar aici este vorba de altceva – agresivitatea este extrem de naturala, iar personalitatea trupei copleseste. Este suficient sa vezi World Painted Blood, Jihad, War Ensemble, Hate World Wide, Disciple si Chemical Warfare ca sa intelegi ce spun. In spatele meu, la cativa metri de scena, se incinge un moshpit general, caruia e greu sa ii rezisti – te tii bine de gard si speri sa nu fii spulberat. Cei de la firma de securitate, despre care banuiesc ca au mai fost pe la concerte de rock, raman perplecsi si nu stiu cum sa reactioneze. Pana la urma trimit vreo doi oameni (pe cei mai musculosi) sa potoleasca spiritele, dar afla cu surpriza ca protagonistii pogo-ului nu se lovesc (prea tare) intre ei. Desi ma aflu la gard, pe Tom Araya il vad prea putin (ca de altfel pe toti solistii de pana acum), din cauza camerei de filmat – cum sa pui asa ceva chiar pe mijlocul scenei si sa n-o misti deloc stanga-dreapta?! In schimb ii aud vocea cel mai des strigata, ca pe Angel of Death, Mandatory Suicide si Beauty through Order, si ma bucur ca poate duce acest concert la bun sfarsit. Nu o data s-a intamplat sa-i cedeze, plus ca acum vreo luna Slayer a anulat un concert din acest motiv. O aparitie interesanta, atat de emblematica pentru trupa, este Kerry King, cu barba lunga prinsa in inele, cu lanturi enorme si cu o infatisare nu tocmai prietenoasa. Alaturi ii sta Jeff Hanneman, cu chitara  pe care ii e scris numele sub forma marcii unei cunoscute beri. Iar in spate loveste cu patima unul dintre cei mai buni bateristi de metal – Dave Lombardo, o legenda a tobelor si o furie dezlantuita. Cele mai apreciate piese, Seasons in the Abyss, South of Heaven si Raining Blood arata insa ca Slayer nu este doar forta bruta, fara creier, ci o trupa geniala in ceea ce priveste compozitiile.

Asa cum este asteptat tinand cont de aspecte economice si de faptul ca este co-organizator, capul de afis este Metallica, al carei nume il stie si romanul cel mai incult din punct de vedere rock. Iar show-ul, fara discutii, ii apartine. Indiferent de cand ai devenit fan, ai ce alege din concertul americanilor, insa este clar ca cele mai cerute si mai traite piese se situeaza in perioada de dinainte de Reload. Creepin' Death, For Whom the Bell Tolls, Fuel, Disposable Heroes, Fade to Black – toate sunt ca o mitraliera la foc continuu, nu te lasa sa respiri in timp ce te uiti fascinat la una dintre cele mai celebre trupe rock ale istoriei. Nu pot spune ca ma omor dupa noile That Was Just Your Life, Cyanide si All Nightmare Long, dar sunt doar momente de respiro (pentru mine) intre preferata mea Sad but True, Welcome Home (Sanitarium), One, Master of Puppets si Fight Fire with Fire. Nu stiu daca are sens sa descriu ce este in public, voi incerca insa: miscare continua, unde e spatiu se sare, aici in fata nu mai avem loc decat sa ridicam bratele sau sa dam din cap, se flutura zeci de steaguri si bannere cu numele sau fotografia trupei, se canta la unison, se striga, se scandeaza si se fluiera cu entuziasm intre piese, se fac ochii mari la efectele pirotehnice si se traieste intens muzica. Nothing Else Matters se transforma intr-un cor de zeci de mii de oameni, Enter Sandman este nebunie generala, iar Stone Cold Crazy ne aminteste de una dintre influentele majore ale evolutiei Metallica, si anume Queen. Hit the Lights si Seek and Destroy incheie al treilea concert al americanilor pe care-l vad si, cred eu, cel mai bun – un setlist excelent, o interpretare foarte buna, un sunet infernal (in cel mai bun sens al cuvantului, insa cu cateva astfel de concerte pe an raman fara auz) si, nu in ultimul rand, o atmosfera superba. Iar pe final nu mai pot spune decat un singur lucru: The Big 4 chiar sunt Cei 4 Mari.

Text: Mad
Foto: Ella

Autor: Mad
Foto: Ella
Vezi galeriile trupelor: Anthrax, Megadeth, Metallica, Slayer

Data concert:  June 26, 2010  | 1 Comentarii  | 4953 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE FESTIVAL, ziua 2

  • oare vipu nu puteau sa`l puna in aiud?ca poate se vedea mai bn de'acolo si era si mai ieftin :)) ( shootmyself)

    1. Posted by obsedata de pleata | 12 August 2010 04:49
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte