concerte

Ucigan – prima prezentare live introdusă de Modern Ghosts of the Road

Ucigan – prima prezentare live introdusă de Modern Ghosts of the Road
TRUPE: Ucigan

Sâmbătă, pe 2 decembrie, Fabrica din Bucureşti a fost transformată în altceva, altfel de spaţiu decât ceea ce ne amintim de obicei când cineva ne întreabă despre clubul de pe 11 iunie. Oamenii de la Ucigan au venit să cânte acolo pentru prima dată sub numele ăsta, moment în care au lansat şi albumul de debut şi, se pare că ideea lor a fost ca locul cu scena să devină o extensie a felului în care ei percep şi fac muzica. Pentru cine nu ştie care e treaba cu Ucigan, specific că e noul proiect al fraţilor Răduţă pe care îi ştiţi de la Cap de Craniu sau H8 (chitară şi tobe), cu Andrei Ionuţ la bas, ex-Mediocracy, cu Păvăloi la voce, ex-Tragic şi cu încă un membru responsabil de mici scheme la percuţie, Florin Alexandru, cunoscut mai degrabă ca tattoo artist, toţi angrenaţi într-o încrucişare de sludge şi black metal, cu atmosferă şi scheme alternative, când brutale, când melodioase, o să vedeţi voi. 
 
Modificarea spaţiului a fost colosală din punctul meu de vedere, mai ales că s-a întâmplat să trec pe la Fabrica şi cu o seară înainte, aşa că aveam foarte bine imprimată în cap imaginea locului aşa cum era înainte, nu că n-aş fi fost acolo deja de atâtea ori în atâţia ani de când a fost înfiinţat pentru concerte cu grupuri metal, punk şi ce mai vreţi. În seara precedentă, pe data dubioasă de 1 decembrie, veniseră cei de la Krepuskul, lansând la rândul lor un album nou. Afară ploua, prin centru se-aprinseseră lumini colorate, peste tot zburau discuţii despre haleală, politică şi mizerii, în contextul în care trupa cu membri din Cluj-Napoca şi Alba-Iulia n-avea prea mulţi cunoscuţi în Bucureşti. În Underworld era alt show, cu The Boy Who Cried Wolf, dar nici acolo n-au fost oameni cu sutele fiindcă nu încap mai mult de 40, să zicem. Dădusem o fugă să-i salut pe oamenii de la Krepuskul, alături de alţi băieţi din crew-ul cu care s-au filmat ultimele videoclipuri ale trupei. Ambianţa era uşor sinistră, cu vreo 20 de oameni în public, cu ecouri ascuţite ale instrumentelor în timpul concertului, dar cu nişte muzicieni pe scenă super-nonşalanţi, care au interpretat cursiv şi cu entuziasm zgomotos ce aveau de interpretat. A doua zi, totul a fost diferit. Scena din club era mai mare şi pe parcursul celor două acte, aşa cum au prezentat ceilalţi muzicienii programul, Fabrica a adunat destul public, feţe pe care le văd frecvent, alături de altele pe care nu le-am văzut de multă vreme, multe figuri noi... Mai aproape de precis, cred că au fost cel puţin o sută de oameni pe-acolo. La momentul capului de afiş nu prea am văzut spaţii goale, ceea ce devine o mare ispravă în zilele noastre, mai ales că 2 decembrie însemna vacanţă, adică multe persoane scăpate dintre graniţele oraşului. Ar fi fost bizar să vezi mai puţini oameni, fiindcă gaşca de la Ucigan are destule referinţe şi dacă nici prima expunere live nu aprinde interesul, nu ştiu ce altceva ar putea s-o facă... Sau poate data viitoare va fi si mai bine.  
 
Daş de la Valerinne a fost de asemenea sâmbătă la Fabrica, cu proiectul lui solo de ambient, drone, Modern Ghosts of the Road… Un titlu foarte frumos pentru cei cărora le place să se piardă în tot felul de peisaje pe drumuri, de la urban la rural până la micro-spaţii aglomerate cu urme de oameni. Pe la 10 noaptea a început momentul ăsta cu fantomele născute de straturi sonice şi vibraţii… Suprafaţa ştiută a scenei era toată acoperită cu un mare ecran de proiecţie, cum n-am văzut niciodată la Fabrica şi mai exista şi o prelungire a acesteia. Pe partea aia extinsă a încăput Daş, cu synth-ul şi toate efectele puse peste vreo două butoaie din alea de metal, cum mai găsim prin Fabrica pe post de mese. O singură imagine a fost proiectată în timpul secvenţelor Modern Ghosts of the Road şi anume, aripa care a acompinat single-ul „Thrones”, apărut acum vreo doi ani. 
 

Momentul ăsta a fost mult mai zgomotos decât ce auzim de obicei pe Bandcamp-ul Modern Ghosts of the Road, aşa că toate secţiunile alea nostalgice din muzică au devenit mai subtile, lăsând frecvenţele să se evidenţieze fără distrugerea echilibrului între cele două laturi cate stau la baza acestui proiect, adică cea abstractă şi cea un pic melodioasă. Punctul ăsta de deschidere a serii m-a lovit foarte bine. Cu soundscapes, sunete care te fac să-ţi închipui coruri de aparate, Modern Ghosts era cam tot ce-mi trebuia în ziua respectivă, când nu prea aveam cine ştie ce chef de interacţiuni. Derivatele astea de drone şi ambient sunt de cele mai multe ori evitate de publicul mare pentru că implică foarte mult „lucru” cu sinele pentru ascultător. Aşa pricep eu treburile când e rost de artişti care au un mod foarte temperat de a compune. Muzica nu e deloc invazivă şi ţine doar de fiecare individ din sală dacă o acceptă şi pleacă la „drum” cu ea. Altfel, nimeni nu are de-a face cu vreun entertainer. E ca la uzul de substanţe, dacă ţi-e bine şi iei ceva, o să fie şi mai bine, iar dacă ai o problemă cu tine şi vrei să scapi de ea prin căi străine de natura ta, nu vei face decât să o transformi în psihoză. 
 

Cât a fost Modern Ghosts of the Road, în faţa scenei era loc din plin pentru o rezprezentaţie de aerobic, să zicem. Spectatorii se adunaseră în majoritate de la mixer până în spatele clubului, iar eu mă gândeam că mi-ar plăcea mult ca astfel de muzică să fie mai degrabă prezentată în spaţii mai puţin convenţionale, sub construcţii monumentale, în peşteri sau lângă mare. Toată treaba a durat cam jumătate de oră, iar pentru mine n-a fost tocmai suficient. Când efectele au început să dispară gradual, am înţeles că totul se termina şi mă temeam un pic de gândul ca mi se va schimba starea de spirit radical. 
 
Ascultasem deja albumul omonim de la Ucigan înainte să ajung la concert, îl găsisem pe Bandcamp, dar experienţa live a fost categoric alta decât ce-am înţeles din material. Nu aveam vreun indiciu despre cum am să percep imaginea trupei, mai ales că ce mă entuziasma la grupul în cauză venea din faptul că ştiam câte ceva despre oamenii care îl compun şi genul ăsta de alăturare mă ducea cu gândul la o imagine brută, care nu necesită vreun artificiu. Credeam mai exact că am să-i văd pe cei de la Ucigan aşa cum îi ştiam. Dar acum ceva vreme am văzut o fotografie cu ei cam mascaţi, făcută de Cătălineanu, fotograful care îmi place cel mai mult din zona asta pentru că merge şi spre alte sfere. Deşi imaginea asta are o forţă particulară, e greu să nu fie comparată cu amalgamul monstruos pus pe coperta ultimului disc Metallica. E vorba doar despre asemănarea tehnicii de îmbinare, nu despre conţinut şi nici despre atmosfera imaginii, mai ales că monocromia schimbă registrul complet, să nu mai vorbim despre ce simbolistici pot ieşi din toată faza asta. Apoi, am văzut alte capturi de când s-a tras primul videoclip şi mi-am zis: iar glugi, iar negru pe feţe, nu cumva mi-a ajuns?! Partea marfă e că la Fabrica n-am mai avut aceleaşi idei şi, în realitate, rolul pe care oamenii de la Ucigan l-au ales a fost foarte expresiv. 
 
Înainte de concert a fost proiectat în premieră primul videoclip, la piesa „Întunericul”, ceva cu surpapuneri, griuri, particule, instrumente, elemente naturale… Cumva „aerul” amintea de Satanochio, pentru cine mai ţine minte, şi muzica un pic, dar e vorba despre altă şmecherie de fapt. Ucigan vine cu altfel de horror, fără demenţă sau suprarealism, dar cu o interesantă capacitate de descriere. 
 

După ce s-a ridicat ecranul de proiecţie, a fost dezvăluită noua faţă a spaţiului despre care vorbeam la început. Într-un decor pietrificat, cu texturi foarte convingătoare şi obiecte puse după un foarte bun simţ al designului, au apărut câţiva oameni în negru cu instrumente, cu feţe vopsite in negru sau alb-negru pe modele diferite. Toate astea te făceau să crezi că ai nimerit într-o cavernă unde ţi se va întâmpla ceva foarte nasol. În acest moment de iniţiere au fost mai mulţi muzicieni pe scenă, pentru că încă un membru Cap de Craniu a avut ceva în program, nişte urlete acide. E vorba de Mihai Ionescu, invitat pe albumul celor de la Ucigan, care la rândul lui a venit în aceeaşi postură evil pe scenă, ca ceilalţi, cu variaţiile de rigoare la make-up
 
Nu pot decât să îi apreciez foarte mult pe cei care aduc cu vehementă o dimensiune teatrală odată cu un show. Aminteam de curând de spectacolul cu golemul pus în scenă de Vulture Industries la Dark Bombastic Evening în Alba Iulia, acum ceva ani, mai pot să adaug show-ul „Iron Temple” dat de Bloodway în Control din urmă cu vreo doi ani, iar acum avem încă unul de ţinut minte pentru multă, multă vreme, de fapt toate sunt de păstrat în memorie până la capăt şi, mi-ar plăcea să mai văd şi de la alţii astfel de nebunii. Evident, lucrurile astea nu sunt uşor de rezolvat şi cer o grămadă de resurse, iar cazul Ucigan a fost cumva privilegiat de chestii fireşti, cum ar fi intervenţia lui Daniel Răduţă, tatăl a doi membri importanţi ai trupei, scenograf recunoscut pentru decorurile din filme ca „Moromeţii”, „Rămânerea”, sau „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. Domnul în cauză a fost responsabil de însufleţirea scenei de la Fabrica şi n-ar trebui să mire pe nimeni treaba asta, mai ales pe cei care ştiu că familia Răduţă e numeroasă şi cam toată lumea acolo se ocupă cu chestii care cer foarte mult talent în materie de vizual şi muzical. Apoi, albumul lansat pe 2 decembrie a apărut într-un format de colecţie, un boxset din lemn limitat la vreo 25 de copii, cu recordable CDs, toate ilustrate, drese cu sfori şi pene, despre care am citit că au fost realizate de Nana Croitoru, la rândul ei tattoo artist.  

Despre felul în care Uciganii au apărut pe scenă, cred că s-a înteles deja că a fost ceva îngrozitor în sensul ăla bun, dar mai trebuie specificat că omul de la percuţie avea cea mai frumoasă mască, un petic negru cu găuri în dreptul ochilor, cu vreascuri lipite care îl făceau să arate destul de al dracu’. Păcat doar că acest personaj era cel mai bine ascuns pe scenă. E clar deja că, in final, am scris mai mult despre cele vizibile decât cele sonore, dar mi se pare imposibil să n-o fac în felul ăsta şi merită menţionate şi luminile aici, care au fost destul de brutale şi au ţinut misterul „în picioare”. Mai e şi treaba că în timpul întregului concert am stat foarte aproape de scenă, fiindcă am hotărât în ultima clipă să filmez şi eu show-ul dintr-un unghi. Drept urmare, sunetul pentru mine a fost destul de haotic din acel punct, era aproape ca şi când eram pe scenă, unde instrumentele nu se auzeau nici pe departe la fel de omogen cum le-ai fi perceput dacă ai fi stat cât mai aproape de mixer sau mai în spate. 
 

Pentru mine, Ucigan funcţionează mai bine live decât pe disc pentru că sunetul adoptat la chitară pe înregistrări nu e neapărat preferatul meu, deşi e unul foarte natural. Poate că tocmai d-aia îmi place mai mult să-l aud amplificat ca lumea. Tot pe disc, cred că vocea lui Păvăloi are să trezească ceva asocieri cu chestii pur româneşti din zona metal-ului extrem de provenienţă „arhaică”. Nu tocmai limba română în care se cântă versurile face raţiunea unei astfel de asocieri, cât cadenţa folosită de vocalist. De partea cealaltă, live, mi s-a părut altceva, o manifestare mult mai intensă pentru care deja mă simt prost că o specific, fiindcă cine-l ştie pe Păvăloi de pe scene, are în vedere că omului îi place să cam dea tot ce are din el, drept urmare devine tautologic să vorbeşti despre intensităţi. La Fabrica s-a făcut unul cu scena în reptetate rânduri cât să mă facă să cred că un om s-a transformat într-o cârpă neagră care apoi a prins altă viaţă prin tot felul de vrăjitorii. Îmi închipui că Păvăloi apreciază foarte mult nume ca Amenra sau altele în care vocaliştii sunt preocupaţi mai mult decât în mod obişnuit de transformările ivite într-un concert, genul acela care nu cred că s-ar da la o parte de la un art performance cu idei cât mai ciudate. Bineînţeles, nu mai ştiu ce ascultă  Păvăloi, dar e clar infleunţat de lumea sludge şi bine face. 
 
Pe lângă riff-uri şi bătăi destul de hardcore şi un pic punk care se pierdeau într-un black metal când organic, când rigid şi pe lângă teme ori solouri neaşteptate chiar şi în multitudinea de stiluri abordată, am auzit şi o reinterpretare a unei teme de la Kreator, menţinută într-o notă total atmosferică care a generat scheletul piesei „Spurcatul”, un cântec despre un nenorocit alimentat cu mătrăgună care cică iese din „gârla de păcură”… Destul de cinstit, zic. Cred că am ascultat albumul integral la concertul din Fabrica, sau cel puţin cea mai mare parte din acesta. Nu au fost vorbe între piese, ci interludii abstracte care să ţină spaima vie, ceea ce mi s-a părut mai mult decât potrivit. Oricum, s-au întâmplat mult mai multe lucruri decât am spus eu aici şi dincolo de asta, m-am bucurat să-i revăd pe scenă pe Răzvan Răduţă şi Andrei Ionuţ, fiecare cu propria nebunie pe ritmuri expusă la cote ridicate. Evident că şi ceilalţi au primit pe bună dreptate toate reacţiile mişto din public, doar că Păvăloi şi Călin au fost mai activi, adică mai des de găsit live mai recent decât ceilalţi, motiv pentru care nu i-am mai menţionat în ultimele rânduri. 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Data concert:  December 02, 2017  | 0 Comentarii  | 1795 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Ucigan – prima prezentare live introdusă de Modern Ghosts of the Road

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte