interviuri rock

Dennis Loren: Copilărie, John Lee Hooker şi Martin Luther King jr. (Partea I)

Dennis Loren: Copilărie, John Lee Hooker şi Martin Luther King jr. (Partea I)
TRUPE : Frank Zappa, Jimi Hendrix, The Jimi Hendrix Experience, The Velvet Underground

De a lungul timpului în paginile Metalfan.ro am invitat și oameni care chiar dacă nu sunt muzicieni, au fost și sunt foarte implicați în fenomenul muzicii rock. Despre munca artistului Dennis Loren am aflat datorită internetului și tot cu ajutorul tehnologiei am avut ocazia de a discuta cu cel care a creat postere și alte materiale vizuale pentru artiști precum Jimi Hendrix, B.B. King, Bob Dylan, The Velvet Underground, Muddy Waters, Otis Reddig, Frank Zappa și The White Stripes.

Metalfan: Salut, domnule Loren şi bine ai venit la Metalfan.ro! Care crezi că e cel mai important lucru în viaţă?
Dennis Loren: Primul din cele mai importante lucruri în viaţă – pentru mine – este familia mea şi toţi prietenii buni pe care mi i-am făcut de-a lungul anilor. Al doilea cel mai important lucru ar fi interesul meu de-o viaţă în artele creative… Artele plastice şi muzica fiind două dintre cele mai importante, în cazul meu. Sunt un cititor avid de cărţi (atât ficţiune, cât şi non-ficţiune), reviste şi ziare. Îmi place de asemenea să merg la concerte, galerii de artă şi filme. Trebuie să mărturisesc că nu prea sunt un dansator, dar îmi place să-i privesc pe cei care dansează bine – ha!!! Nu prea mă uit la televizor, dar de-a lungul anilor am avut câteva emisiuni preferate care au ţinut mai mult de mystery şi science-fiction.

Posters
© Dennis Loren, grafică pentru postere

Am fost norocos şi am avut abilitatea să fac o carieră din designul grafic asociat muzicii. Specializându-mă în această categorie, am fost art director la diverse reviste muzicale (Blitz!, Goldmine, Record Profile Magazine, Creem, Metal, Rock Shots, Thrash Metal şi Black Sounds), am făcut design pentru postere de concert, coperte de LP-uri, CD-uri, reclame pentru case de discuri şi merchandise de turneu pentru trupe şi artişti solo. Alte interese pe care le am sunt în a compune cântece şi a scrie articole pentru reviste despre muzică şi subiecte de artă. Posterele mele pentru concerte au apărut în cărţi precum: „The Art Of Modern Rock” de Paul Gruskin şi Dennis King, „1967” de Harvey Kurbernik. Au apărut şi în filmul documentar „American Artifact – The Rise Of American Rock Poster Art”. Filmul a fost produs şi regizat de Merle Becker şi a fost lansat pe DVD de Freak Films. Ambalajul DVD-ului conţine grafica mea pe copertă. În prezent încerc să termin o carte despre lucrările mele de artă, design, ilustraţie, pe care plănuiesc să o numesc „Finger Prints”.

Metalfan: Cred că ar fi minunat dacă ne-ai spune ceva despre copilăria ta. Cum a fost acel moment în timp pentru tine?
Dennis Loren: M-am născut pe 15 iunie, 1946, în Detroit, Michigan, SUA. Din nefericire, mama mea, Dorothy, a murit de boala Hodgkin când aveam patru ani, iar fratele meu, David, avea trei luni. Ea avea doar 25 de ani. După ce mama mea, Dorothy, s-a stins, tatăl meu, Loren, fratele David şi cu mine, ne-am mutat în casa bunicilor din partea tatălui. Bunicul Benjamin era învăţător, preda matematică şi lecţii de vorbire. Bunica Amanda era casnică şi avea grijă de toţi. Tatăl meu era cel mai mare dintre cei cinci fraţi şi surori. Fraţii lui, Melvin şi Clifford se căsătoriseră recent şi se mutaseră la casele lor, astfel a rămas loc şi pentru noi. Fratele mai tânăr al tatei, Irving şi sora mai tânără, Edith, încă locuiau acolo, dar Irving avea să plece curând la liceu, iar Edith urma să se căsătorească curând, la rândul ei.

Family
Mama Dorothy şi Dennis Loren, 1946(stânga); tatăl Loren Wesley Kranich, 1972 (dreapta)

Bunica Amanda era foarte creativă şi mi-a crescut interesul în artele plastice făcându-mi rost de materiale artistice de toate felurile. Unchiul meu, Clifford – care făcea desene superbe în creion – mă vizita des şi-mi arăta cele necesare pentru ilustraţie. Unchiul Irving avea o voce minunată. Bunica Amanda l-a trimis la cursuri particulare de muzică şi interpretare. Irving a învăţat să cânte şi la pian. Tatăl meu era interesat de fotografie şi muzică. A cântat la trombon şi îi plăcea muzica clasică, big band, jazz şi grupurile vocale. Deci, am fost înconjurat de oameni foarte iubitori şi creativi care mi-au încurajat interesele în artă şi muzică.

Metalfan: Mulţi copii desenează în primii ani de viaţă, dar cu trecerea timpului se opresc. Uitându-mă în trecut, la lucrurile pe care le-ai făcut, trebuie să spun că tu nu ai fost unul dintre acei copii. Poţi să ne povesteşti cum ai devenit artist grafic?
Dennis Loren: Ai o descriere prealabilă în răspunsul precedent. Am o fotografie făcută de tatăl meu, de când aveam opt ani. În poza asta pictam şi păream foarte serios în ceea ce făceam – ha!!! De la o vârstă foarte fragedă am devenit fascinat de benzile desenate din ziare şi de ilustraţiile din cărţile pentru copii pe care tata le cumpăra pentru mine şi fratele meu. În cele din urmă, tata avea să se recăsătorească şi să se mute în casa de-aici, din Dearborn, Michigan, unde stau acum. Mama mea vitregă, Harriet era învăţătoare şi o persoană foarte dragă, care ne-a acceptat, pe mine şi pe fratele David, ca pe proprii copii. Fratele meu, James, s-a născut în 1960.

Dennis' childhood
Fotografie realizată de tatăl lui Dennis Loren în care fiul în vârstă de opt ani pictează, în 1954 (stânga);
o schiţă în creion desenată de Dennis reprezentându-l pe cântăreţul de blues, John Lee Hooker,
într-unul din concertele sale, în anul 1965 (dreapta).

Când am început să merg la liceul O.L. Smith Junior, profesorul de artă, domnul Hashonian, a arătat interes faţă de abilităţile mele la desen şi mă tortura după şcoală de câteva ori pe săptămână. După toată această perioadă eram foarte pornit să devin ilustrator de benzi desenate. Am trimis scrisori artiştilor ale căror lucrări le admiram. Frecvent, am primit scrisori cu răspunsuri pentru întrebările mele legate de instrumentele şi tehnicile pe care ei le foloseau. Una dintre aceste scrisori mi-a rămas în minte, pentru că era de la Carmine Infantino care a desenat personajul de bandă desenată, The Flash. În ultimii ani, personajul ăsta devenit parte dintr-o emisiune populară de televiziune aici, în America şi, în mod ironic, au folosit câteva dintre posterele mele pentru concerte ca recuzită de fundal în diverse lucrări scenografice. Domnul Hashonian m-a avertizat că ar fi trebuit să mă mişc mult mai repede dacă doream o carieră în câmpul benzilor desenate – ha!!!

De asemenea, în timpul primilor ani de liceu, am fost membru într-o trupă instrumentală de rock, numită The Deltones. Nu ştiam de grupul lui Dick Dale cu acelaşi nume din California – ha!!! Am denumit trupa după numele liderului, saxofonistul Jim Delmore. Bill Rinn cânta la chitară, Paul Klaproth la tobe, iar eu cântam la flaut, muzicuţă şi bas. Cântam la baluri şi la concursuri de talente. Deci, asta a fost perioada în care interesul pentru artă şi cel pentru muzică s-au suprapus. Când am început să merg la colegiul Edsel Ford, am continuat să fac ore de artă, dar am făcut şi cursuri de tipografie şi fotografie. Profesorul de tipografie, domnul Stolfo, a fost de asemenea interesat de capacităţile mele la desen. La orele lui, eu şi colegii mei am învăţat cum să facem forma de tipar de mână, cum să folosim o maşină de culegere linotip pe bază de metal topit, tiparul plan (pentru realizarea cărţilor de vizită, cărţilor poştale, papetărie şi invitaţii de nuntă) şi presa litografică offset (pentru realizarea posterelor, fluturaşilor, revistelor, ziarelor şi cărţilor). Am învăţat să facem design pentru aranjarea în pagină, să folosim pelicula pentru film negativ şi cum să pregătim forma de tipar offset pentru tipărire. Am tipărit ziarul săptămânal al liceului, care se numea The Bolt. Deci, asta a fost în totalitate o experienţă practică. Eram capabil să desenez caricaturi şi alte ilustraţii care erau folosite în ziar. Probabil că am învăţat mai multe despre designul grafic la aceste ore decât oriunde altundeva în viaţa asta, exceptând ceea ce am învăţat la lucru şi acumularea de exeperienţă prin învăţarea din greşeli – ha!!! Primele mele postere au fost făcute pentru piesele de teatru de la colegiu, incluzând una care se numea „Bye Bye Birdie” şi care era o piesă muzicală despre un rock star fictiv. Această piesă a fost o mare lovitură ca muzical Broadway, în New York.

Edsel Ford High School
Domnul Stolfo instruind doi studenţi în folosirea presei offset (stânga, sus);
ziarul colegiului Edsel Ford cu logo realizat de Dennis Loren (stânga, jos);
maşină de culegere linotip pe bază de metal topit (dreapta).

Când am fost la cea de-a 50-a reuniune a colegiului, eu şi foştii mei colegi am făcut un tur al şcolii. De-abia aşteptam să văd clasa cu vechiul centru de imprimare. Din păcate pentru mine, devenise acum un laborator cu computere. Vremurile şi priorităţile educaţionale s-au schimbat la vechea mea şcoală, dar încă mă întreb unde se duc acum studenţii să înveţe tipografie… Cel mai probabil la un liceu industrial sau devin ucenici – ha!!!

La colegiul Edsel Ford, am întâlnit-o şi pe Kay Jackson. Aveam multe în comun (inclusiv părul roşu – ha!). Kay era şi ea artistă şi îi plăcea muzica. Fiind un cuplu aveam întâlniri în zona cafenelelor, unde ascultam cântăreţi folk şi blues. Kay a fost de asemenea o influenţă uriaşă pentru mine. Era cu un an mai tânără decât mine şi, după ce absolvit în 1963, a mers la facultatea Eastern Michigan din Yipsilanti, Michigan, lângă Ann Arbor (25 de mile la vest de Dearborn). Din fericire, aveam maşină (un Ford 1957) şi puteam să o iau pe Kay vinerea, ca să poată fi acasă în weekenduri. O duceam înapoi la şcoală în serile de duminică. În 1994 am absolvit şi eu colegiul. M-am angajat cu normă întreagă la un depozit şi trei ore pe săptămână, zi sau seară mergeam la Societatea de Arte şi Meserii în Detroit. Acum, şcoala asta se cheamă Centrul de Studii Creative. Se află lângă muzeul Institutului de Arte din Detroit şi Universitatea Wayne State.

Kay Jackson and Dennis Loren
Kay Jackson într-o fotografie de Dennis Loren (stânga);
Kay şi Dennis pe ţărmul din Detroit în 1965 (dreapta)

1964 a reprezentat şi începutul „invaziei britanice” de trupe rock. Fratele meu, David a început să cânte la chitară de la o vârstă foarte fragedă, luând lecţii de la un prieten de-al tatălui. În 1964 şi-a făcut o trupă numită The Monacos, cu chitaristul Dave Halstead, basistul Lari Jackson (fratele lui Kay) şi toboşarul Doug Lebeck. Kay i-a încurajat să schimbe numele în The House of the Lords şi să mă includă şi pe mine ca vocalist principal şi să cânt la muzicuţă.

House of Lords & The Heartbeats
House of Lords – de la stânga la dreapta: Lari Jackson, Dave Halstead, Doug Lebeck,
Dennis Loren şi, în faţa lui, fratele David Kranich (stânga); THE HEARTBEATS – de la stânga la dreapta:
David Kranich, Marc Falconberry, John Angelos şi Dennis cu muzicuţa,
toboşarul Keith Johnstone este în spatele lui John Angelos (dreapta).

Atât David, cât şi eu am început să compunem cântece în perioada asta, iar David s-a apucat să facă şi voce armonică. Eu şi David cântam ocazional şi cu alt grup de muzicieni din vecinătate, numit The Heartbeats, care îi includea pe vocalistul şi basistul John Angelos, chitaristul Marc Falconberry şi toboşarul Keith Johnstone. În 1971, împreună cu membrii acestor două trupe am înregistrat sub numele The Vampires un single numit „Don’t You Touch Our Rock & Roll”. Cu siguranţă că am bătut câmpii cu acest răspuns, dar după cum se spune, contextul face tot – ha!!! Primul meu poster profesional de concert a fost făcut în iunie 1967 pentru un recital Muddy Waters la cafeneaua The Living End din Detroit, dar pot să spun mai multe despre asta mai târziu, în interviu. Momentan, permiteţi-mi să mai spun doar că Kay Jackson mi-a făcut rost de primul job pentru un poster de concert. Mai întâi de asta a trebuit să fac stagiul militar, înainte să pot continua cu ce plănuisem pentru cariera în artă şi muzică.

Metalfan: Care a fost prima ta experienţă cu muzica pe care ţi-o aminteşti? Care au fost primele albume pe care le-ai cumpărat?
Dennis Loren: Cele mai îndepărtate amintiri sunt cu mine ascultându-i pe bunica Amanda şi unchiul Irving cântând acasă, muzica bisericească şi ce mai ascultam pe discuri şi la radio. După cum am menţionat, tatăl meu iubea muzica şi la final de fiecare săptămână, în ziua de leafă, venea acasă cu ceva LP-uri noi şi discuri single de 45 rpm. Primele discuri pe care mi le-am achiziţionat din ceea ce scoteam din distribuţia de ziare – în vremea primilor ani de liceu – au fost single-uri. De-abia când am început să lucrez la depozit am putut să-mi permit albume – ha!!! Pe-atunci, single-urile costau 35 de cenţi, iar albumele erau rar mai puţin de doi dolari unul. Primele trei single-uri pe care mi le-am cumpărat la sfârşitul anilor ’50 au fost: Buddy Holly & The Crickets - „I’m Gonna Love You Too”, Chuck Berry - „Johnny B. Goode” şi The Everly Brothers - „Wake Up Little Susie.” Îmi amintesc că mai târziu am avut şi single-urile de la The Fleetwoods („Come Softly To Me”), Martin Denny („Quite Village”), The Ventures („Perfidia”), Del Shannon („Runaway”) şi Smokey Robinson & The Miracles („Shop Around”). „Perfidia” a fost cântecul pe care trupa noastră, Deltones l-a cântat la concursul de talente al liceului în primii ani, în aplauze zgomotoase – ha!!!

În ultima parte a adolescenţei am început să ascult muzică folk şi blues. Unul dintre primele albume pe care mi le-am luat a fost „The Freewheelin’ Bob Dylan”. Era albumul care conţinea piesa „Blowin’ In The Wind”. Aveam deja versiunea single a hitului făcut de Peter, Paul & Mary şi eram curios să aud mai multe cântece de-ale lui Bob Dylan. Acest album m-a dus înapoi la primul album al lui Dylan, de unde am aflat de Woody Guthrie şi Eric Von Schmidt. Pe măsură ce acumulam cunoştinţe căutând prin rafturile de folk şi blues din magazinul local de discuri şi citind informaţiile de pe coperte, am descoperit muzica creată de Pete Seeger, Son House, Joan Baez, Robert Johnson, Eric Anderson, Mississippi John Hurt, Hamilton Camp, Tom Rush, Muddy Waters, Judy Collins, Howlin’ Wolf şi mulţi alţii.

Când am auzit prima dată single-ul de la The Animals, „House Of The Rising Sun” în 1964, am realizat că muzicienii trebuie să fi ascultat cântecul de pe primul album Bob Dylan sau versiunea lui Joan Baez. Dylan ar fi putut afla despre acest cântec vechi şi tradiţional de pe vreun disc Leadbelly sau Woody Guthrie. Prima înregistrare ştiută a acestui cântec a fost făcută de istoricul muzicii folk, Alan Lomax, când a înregistrat-o pe Georgia Turner în vârstă de 16 ani cântând piesa asta în 1937. Nu se ştie însă de unde ar fi auzit domnişoara Turner cântecul. Transmiterea cântecelor vechi este ceea ce se cheamă „tradiţie folk” în America.

Metalfan: Ştiu că numele tău de familie e Kranich. Când şi cum te-ai decis să scapi de el şi să foloseşti doar Dennis Loren ca nume?
Dennis Loren: Povestea asta e de fapt haioasă. Mai întâi l-am întâlnit pe chitaristul Ted Lucas – care era membru într-o trupă de folk-rock din Detroit, the Spike Drivers, în 1965. Când Ted cânta ca artist solo, am deschis de câteva ori concertele sale cu propriile mele compoziţii şi interpretări. De fiecare dată când s-a întâmplat, Ted mi-a zis că prezentatorul avea să-mi pronunţe greşit numele de familie când mă va prezenta. Ted m-a întrebat care era numele meu mijlociu. I-am zis că „Loren”, care e şi numele mic al tatălui meu. Ted a zis că „Loren” era perfect şi mult mai uşor de pronunţat pentru oameni. Fiind primele două cuvinte din numele meu real, niciodată n-am simţit că e un „nume de scenă”. Am început să folosesc doar „Dennis Loren” atât pentru artă, cât şi pentru muzică. Chiar dacă uneori am pus D.L. Kranich pe posterele pe care le-am făcut pentru concertele la care am cântat. Bineînţeles că lui taică-meu i-a plăcut asta. În special când i-am spus că cineva m-a întrebat dacă pe tatăl meu îl chema Loren Loren. I s-a părut foarte haios – ha!!!

Ferdinand Kranich and his store
Fotografie cu un cuptor gigantic din lemn expus la Târgul Universal din Chicago,
sculptat cu ajutorul străbunicului lui Dennis Loren, Ferdinand Kranich (stânga);
portret Ferdinand Kranich (dreapta).

După cum ştiţi, America este un spaţiu de fuziune pentru multe grupuri etnice. Istoria familiei mele este foarte interesantă, eu fiind un amestec de mai multe naţionalităţi – ha!!! Din partea tatălui, străbunicul Ferdinand Kranich a fost născut în Varşovia, Polonia din părinţi nemţi. A fost orfan de la 11 ani şi a fost crescut de un cuplu de polonezi. Familia mea crede că Ferdinand a fost iudaic la origine, dar a fost crescut ca protestant (luteran) de familia adoptivă. În 1880 a venit în America. A ajuns prima dată în Baltimore, Maryland, dar foarte repede s-a mutat în Detroit, fiindcă acolo locuiau mulţi vorbitori de germană. Era foarte talentat ca tâmplar şi sculpta de mână piese decorative pentru case şi mobilă. Fiul său (bunicul meu), Benjamin s-a născut în Detroit şi a absolvit Universitatea Wayne State. Numele de familie al bunicii Amanda era Schultz. Familia Schultz era de asemenea germană şi venise în ţara asta la începutul anilor 1800. Era o familia de fermieri din centrul zonei Michigan. Bunicul meu a cunoscut-o pe bunica când era tânăr învăţător în satul de fermieri Gladwin, Michigan. Tatăl meu s-a născut în Cadillac, Michigan, în 1919.

Family
Bunica Amanda (Schultz) Kranich când avea 16 ani (stânga); bunicii din partea tatălui,
Amanda şi Benjamin Kranich (centru, sus); bunicii din partea mamei, Ray şi Eula Neely (centru, jos);
Dennis şi fratele lui, David, în anii ’50

Numele de familie al mamei Dorothy este Neely, sau după cum pronunţă unele rude, Nealy. Tatăl ei se numea Cellus Raymond Neely, sau Ray, cum îi plăcea lui să i se spună şi a fost născut în Kentucky. Familia lui provenea din strămoşi irlandezi şi a venit de asemenea în America în prima parte a anilor 1800. Mama mamei lui Dorothy, Eula Hargis, a avut strămoşii cu cea mai interesantă moştenire din istoria familiei mele. Doi fraţi, James şi Edward Hargis, au venit din Scoţia. Au călătorit spre Ţara Galilor ca să-şi caute de muncă şi în final s-au alăturat echipajului de pe vaporul de marfă ca să navigheze până în colonia Jamestown din Virginia, în 1622. Amândoi au rămas în America şi s-au căsătorit cu femei amerindiene. În cele din urmă, familia Hargis s-a stabilit în Tennessee. Eu vin din descendenţa lui James Hargis.

Deci, sunt o combinaţie de german, germano-evreu, irlandez, scoţian şi amerindian – ha!!! Kranich înseamnă Crane, precum pasărea [n. red.: cocor], în engleză. Tatăl meu a cercetat o grămadă numele de familie Kranich – de-a lungul anilor şi în timpul călătoriilor sale – şi a aflat că cele mai multe familii de americani cu numele ăsta sunt de origine germano-ebraică.

Metalfan: Poţi să ne spui mai multe despre artiştii care ţi-au influenţat lucrările?
Dennis Loren: Lista e destul de lungă – ha!!! Artiştii ale căror lucrări au avut o influenţă asupra mea la început au fost: Arthur Rackham, Fredrick Remmington, Maxfield Parrish şi Norman Rockwell. Mai târziu, am ajuns să apreciez arta lui Alphonse Mucha şi a lui Lucian Bernhard. Am studiat îndeaproape lucrările ilustratorilor de benzi desenate din ziare, Hal Foster, Alex Raymond şi artiştii din seriile de benzi de desenate, Carmine Infantino, Joe Kubert, Steve Ditko şi Jack Kirby. Mi-au plăcut de asemenea ilustraţiile pentru copertele cărţilor science fiction şi fantasy realizate de Frank Frazzeta.

Când eram foarte tânăr studiam copertele de albume ale tatălui meu, pentru că vream să ştiu cine a făcut designul şi cine le-a ilustrat. Designerul grafic şi ilustratorul Alex Steinweiss e primul care-mi vine în minte. El e practic inventatorul copertei de album şi a făcut-o pe prima în 1940. La momentul ăsta sunt familiarizat cu designuri de coperte de album create de Jim Flora, Robert Jones, Rudolph deHarak, David Stone Martin, Reid Miles, Jules Halifant şi mulţi alţii, printre care Andy Warhol şi Saul Bass (amândoi şi-au găsit faima în obiectele de artă, respectiv în designul de postere de film). Cred că designerul meu preferat – ale cărui lucrări le-am descoperit la începutul anilor ’60 – e William Harvey de la Elektra Records. O parte din atracţia pentru el a fost legată de felul în care folosea stiluri vechi de inscripţie în moduri noi. Lucrările lui aveau un aspect care era foarte curat, bine organizat şi foarte elegant. William Harvey e responsabil de asemenea pentru dezvoltarea stilului unipak pentru împachetarea CD-urilor şi pentru crearea de logouri recognoscibile pentru trupe ca Love, The Doors, The Stooges, care au făcut înregistrări pentru casa de discuri Elektra.

Fiind din Detroit, designul posterelor de concerte pentru Grande Ballroom mi-a atras privirea la început şi m-a impresionat. Asta era doar cu câteva săptămâni înainte de a ajunge la San Francisco, în martie, 1967. Odată ce-am ajuns acolo, am putut să văd că posterele de artă semnate de Wes Wilson (părintele posterelor psihedelice), Rick Griffin, Victor Moscoso, Alton Kelley şi Stanley Mouse l-au influenţat pe Gary şi pe mine, la rândul meu. La fel ca mine şi Gary, Stanley „Mouse” Miller era din Detroit şi îşi făcuse deja un nume de succes ca artist făcând tricouri de motoare încă de când era adolescent. L-am întâlnit prima dată pe Stanley când avea 16 ani, iar eu aveam 11. Am fost la Târgul Naţional din Detroit cu familia mea şi am găsit o tarabă lângă standul de trupe unde Stanley aerografia tricouri de motoare şi le vindea pe cât de repede le picta – ha!!!

Stanley s-a mutat ulterior în San Franciso şi l-a cunoscut pe Alton Kelley. Mouse şi Kelley au colaborat la postere cu localul The Family Dog al lui Chet Helms, The Avalon Ballroom, aşa cum a făcut Griffin, Moscoso şiWilson (înainte să înceapă să lucreze exclusiv pentru Bill Graham la Fillmore Auditorium). Aceşti cinci artişti aveau să facă toate posterele de concert pentru The Avalon, the Fillmore şi alte cluburi din San Francisco. Posterele lui Victor Moscoso pentru The Matrix m-au atras datorită combinaţiilor de culori unice, vibrante, care, în multe feluri, erau similare cu combinaţiile de culori pe care Wes Wilson le folosea pe primele sale postere pentru Fillmore. Anumite culori – cum ar fi purpuriu şi azuriu – creează ceea ce se cheamă „licărire” când sunt puse una lânga alta. Asta se întâmplă pentru că retina ochiului nu se poate concentra pe fiecare culoare în acelaşi timp. Retina se duce încolo şi încoace încercând din răsputeri să se concentreze. Cele mai multe postere de concerte psihedelice nu au fost făcute cu tuş în culori care stălucesc în lumina zilei aşa cum unii îşi închipuie – ha!

Am fost de asemenea influenţat de lucrările realizate de George Hunter, Michael Ferguson, David Singer, Lee Conklin, Randy Tuten şi Pat Ryan. Toţi artiştii care au făcut postere de concert şi pe care i-am menţionat în acest interviu aveau să ajungă în cele din urmă prietenii mei. Posterele de concert pe care aceşti artişti le-au creat au dus direct la angajarea lor pentru design de coperte de albume… De cele mai multe ori datorită prieteniei pe care o aveau cu trupele şi a libertăţii artistice pe care casele de discuri le-o acordau. Aş putea să continui prin a numi mulţi alţi artişti din câmpul graficii muzicale, dar probabil că numele lor vor fi menţionate mai încolo în interviu. Metalfan: Cum ţi-ai descrie stilul? Poţi să ne spui mai multe? Dennis Loren: Am învăţat atât de multe de la atâţi artişti diferiţi de-a lungul unei lungi perioade, încât mulţi ani nu cred că am avut un stil propriu. Am învăţat suficient cât să fac postere în mai multe stiluri. Îmi plac atât decoraţiunile cu filigran cât şi caracterul regulat din Art Nouveau, dar şi liniile pronunţate din Art Deco. Am fost ca un burete şi am adunat diverse tehnici de-a lungul anilor. Încerc constant să evoluez şi să-mi îmbunătăţesc lucrul.

Posters
Trei postere semnate de Dennis Loren influenţate de Art Nouveau (stânga),
arta egipteană (centru) şi Art Deco (dreapta)

Mulţi cred că am propriul meu stil. Gary Grimshaw mereu spunea că am o aptitudine specială în a folosi culoarea, dar în realitate am învăţat să folosesc culoarea uitându-mă la Wes Wilson, Victor Moscoso şi Stanley Mouse – ha!!! Poate că am dus asta un pic mai departe, datorită felului meu de a face contururile, umbrele, gradienţii cu „split fountain” şi efectele metalice. Desenul în contrast puternic e un alt element pe care îl folosesc şi care mi-ar putea defini stilul. Tehnica mea de ilustrare e ca o sculptură în hârtie, datorită felului în care folosesc lumina şi umbrele. Iubesc simetria, de asemenea. Chiar şi când fac un design asimetric apare mereu un echilibru subtil sau ascuns. Uneori combin ilustraţiile cu fotografiile. Fiecare proiect mă duce într-o anume direcţie şi îmi comunică ce fel de tehnică să folosesc.

Posters
Trei postere semnate de Dennis Loren care exemplifică felul în care foloseşte culoarea (stânga),
o ilustraţie care arată tehnica de „sculputră în hârtie” (centru) şi uzul gradienţilor metalici (dreapta);
posterele din stânga şi dreapta includ fotografii;
toate trei au implicat uzul umbrelor şi contururilor la inscripţie.

Se spune că „frumuseţea e în ochiul privitorului”. Remarcând această maximă, „percepţia” chiar rămâne la atitudinea privitorului. Aşa că îi las pe alţii să-mi definească stilul – ha!!!

Metalfan: Ar fi minunat dacă ne-ai spune şi mai multe despre tehnica ta de lucru. Cum făceai posterele în anii ’60 şi ’70? Încă foloseşti aceeaşi tehnică pentru lucrările noi?
Dennis Loren: Fiecare design începe cu o coală albă de hârtie sau o planşă pentru ilustraţie, creioane (atât negre, cât şi albastru non-repro), stilou, tuş şi o IDEE. Înainte să avem computere, totul se făcea de mână, cu excepţia folosirii ocazionale a maşinilor de culegere. Cele mai multe designuri erau făcute în alb şi negru, cu straturi de rubylith [n. red.: film de mascare] sau amberlith tăiate manual, pentru a marca anumite zone de culoare sau knockouts. Lucrarea rezultată se numea „keyline”, „montaj” sau „machetă mecanică”. După ce era finalizat designul, foloseam un strat de ţesătură ca să indic imprimantei diferitele culori pe care vream să le folosesc pentru toate elementele individuale. Magia intervenea în faza în care se separau filmele. Dacă aveam o fotografie sau ilustraţie full colour, lucrarea avea nevoie de separaţia culorilor în patru culori de bază: azuriu, purpuriu, galben şi negru (CMYK). Ca să automatizez foloseam o fotocopie FPO (For the Position Only) sau copie xerox pentru acest element din layout. Înainte de imprimare, mă aprovizionam cu un şpalţ full colour în forma a ce se ştia că va fi „colour key” sau „match print” şi aşa, eram sigur că lucrurile aveau să iasă cum am intenţionat.

Unele designuri pot avea două sau trei culori, în funcţie de buget. În cazuri ca astea s-ar putea să aleg combinaţii variate de culori Pantone pentru tuş. Ca să obţin asta s-ar putea să folosesc tonuri făcute prin autotipie cu raster şi alte efecte. Dacă am folosit albastru, aş putea să-l combin cu galben ca să devină verde în anumite locuri. Cu roşu şi albastru aş putea să fac violet. Roşu şi galben ar duce la portocaliu şi aşa mai departe. Poţi să faci un poster la două culori şi să arate ca şi când ai fi avut trei culori. În zilele de demult, un artist trebuia să fie capabil să „vadă” schema de culori a lucrării finale cu ochiul minţii – ha!!! Alt lucru de care trebuia să ţin cont era legat de ce tehnică de tipărire aveam să aplic. Pentru cele mai multe dintre posterele mele am folosit procesul litografic de tipărire offset, dar am făcut de asemenea lucrări şi pentru serigrafie sau presa de tipar înalt. Un artist trebuie să gândească altfel atunci când face design pentru fiecare dintre aceste procedee de tipărire. Şi acum avem tipărire digitală – ha!!!

Dennis Loren and Carolyn Ferris
Fotografie cu Loren şi amica lui, Carolyn Ferris, artist grafic la rândul său,
ţinând un desen în tuş reprezentând o zână, care a folosit la posterul de turneu
pentru Mike Heron & Trembling Bells (dreapta).

De când mi-am luat primul calculator, în 1992, s-au schimbat multe şi, într-o oarecare măsură, diverşi paşi au devenit mai simpli. Acum pot să văd un design complet la full colour şi pot să aranjez eu textul. Singurul lucru pe care încă îl fac de mână e desenul orginal în creion şi/sau în tuş. Scanez lucrarea la o rezoluţie foarte mare şi stilizez desenul în programul Adobe Photoshop. Fac un fişier TIFF la scara de gri pe care îl trec prin Adobe Streamline ca să-l fac vector definit. Pentru layout-urile de design folosesc Adobe Illustrator. Bineînţeles, de-a lungul anilor, am făcut uz de asemenea şi de instrumentele de desen ale programului Illustrator ca să creez o varietate de imagini şi elemente de design. Dacă trebuie să integrez o fotografie, o scanez şi o transform în fişier EPS, în Photoshop, pentru a o poziţiona în Illustrator. Toate programele de la Adobe sunt compatibile. Când un design e gata, deschid versiunea din Illustrator în Photoshop şi fac un TIFF „flattened” sau un PDF pentru imprimantă.

De unde-mi vin ideile, e mai dificil de explicat – ha!!! Mereu îmi place să ascult muzica grupului sau artistului solo pentru care fac proiectul. Un rând din versurile unui cântec ar putea să-mi declanşeze o idee. Ştiu câţiva artişti plastici care fac schiţe rapide pentru diverse idei care le apar în minte şi apoi încep să şlefuiască din acele idei pentru un proiect anume. Eu, din contră, prefer să mă holbez la foaia albă unde mai târziu am să încep să desenez ilustraţia finală. Ce se întâmplă e că, aproape imediat, încep să vizualizez ceva. Poţi să-i spui intuiţie, inspiraţie sau o formă de meditaţie, nu ştiu de fapt de unde vine abilitatea asta. Îmi fac o grămadă de imagini în cap şi, chiar am visat idei când dormeam – ha!!! Când nu lucrez la un proiect anume, fac frecvent desene aleatorii cu lucruri care mă interesează şi pe care le pot folosi pe viitor ca imagini de bază pentru un design. Fac asta pentru că într-o situaţie de urgenţă s-ar putea să fiu nevoit să termin o comandă în câteva zile ca să mă încadrez în termenul limită pentru tipar. Dacă am un desen gata pe care pot să-l folosesc, asta mă scapă de multe ore de lucru, când n-am suficient timp.

Artiştii îşi însuşesc de obicei imagini sau idei pe care le-au văzut şi le desenează din nou în propriul stil şi le plasează într-un nou context sau cadru. Regretatul Rick Griffin mi-a spus odată că el era un „artist pirat” – ha!!! Chiar dacă a fost un artist fantastic şi abil – folosind medii diferite, precum desene în creion şi tuş, picturi în ulei, acrilic, acuarelă, aerograf – unele dintre ideile lui Rick au venit din alte surse. De exemplu, lucrarea „Laughing Crow” – pe care a pictat-o pentru coperta spate a albumului „Wake Of The Flood” al trupei The Grateful Dead şi pentru posterul promoţional, şi pe care a desenat-o în tuş pentru casa de discuri – a fost inspirată din imaginea cu o cioară pe care a văzut-o pe spatele unui pachet vechi de cărţi de joc.

Grateful Dead’s “Wake Of The Flood” LP
Pictura şi ilustraţia în tuş pentru poster, coperta spate şi casa de discuri (centru),
realizate de Rick Griffin pentru albumul „Wake Of The Flood” semnat de The Grateful Dead.

De asemenea, artiştii tind să se inspire unul pe altul în diverse feluri. Îmi place stilul ăsta tovărăşesc.

Metalfan: La începutul anilor ’60 a avut loc mişcarea dreputrilor civile. Cum era în Detroit pe vremea aceea? Ai vrea să împărtăşeşti cu noi gândurile şi experienţele tale din acea eră?
Dennis Loren: Până să se dezvolte mişcarea drepturilor civile, nordul şi sudul Statelor Unite erau locuri în care se trăia foarte diferit. În sud, oamenii încă erau divizaţi în funcţie de rasă până când Curtea Supremă a pus capăt separaţiei în şcoli şi, câţiva ani mai târziu, preşedintele Johnson şi Congresul au aprobat legile drepturilor civile şi dreptului de vot. Nordul a fost mereu mai liberal, dar rasismul a existat totuşi în anumite locuri. Frica faţă „de celălalt” a fost mereu parte din peisajul Americii. Fiecare grup etnic care a imigrat în ţara asta a trăit o formă de prejudiciu. Amerindienii au trecut de asemenea prin asta în cel mai brutal fel din cauza oamenilor care au colonizat ţara la început.

Ştiu că în zona în care am crescut – în partea de sud-vest a Detroitului, cunoscută ca „Springwells” – regiunea era un adevărat punct de fuziune şi includea multe grupuri etnice diferite. Anumiţi părinţi poate au adus prejudicii împotriva unor grupuri de oameni, dar copiii lor au devenit prieteni în şcoli. Ştiu că am avut prieteni de toate culorile, rasele, crezurile şi religiile. Din fericire, familia mea era foarte deschisă către toţi oamenii şi chestia asta mi-a fost inoculată de la o vârstă foarte fragedă. Tatăl meu chiar m-a dus să văd discursul lui Martin Luther King jr. de la mitingul pentru drepturile civile, din centrul comercial al Detroitului, la începutul anilor ’60.

Cred că muzica populară a fost cea care a ajutat în multe feluri la aducerea unor schimbări în atitudine şi relaţii între rase. Când am crescut, eu şi prietenii mei ascultam discuri ale grupurilor sau artiştilor solo de blues, jazz, rhythm & blues, country, doo-wop, rockabilly, folk şi soul. Rasa acestor artişti nu era importantă pentru noi. Casa de discuri The Motown Record s-a format chiar aici, în Detroit şi eram toţi mândri de faptul ăsta. Am fost cu fratele meu, David, la concertele organizate de Motown la Fox Theatre, în centrul Detroitului. Mereu părea că sunt numere egale de negri şi albi la concerte. Cu Kay Jackson obişnuiam să-l vedem pe John Lee Hooker şi alţi artişti de blues în cafenelele din oraş. Bineînţeles, am să admit că eram tânăr şi un pic naiv în legătură cu ce se întâmpla la vremea aia, dar cred că în cea mai mare parte, majoritatea tinerilor s-au înţeles între ei.

Cred, de asemenea, că serviciul militar a dărâmat barierele, pentru că toţi soldaţii erau în aceeaşi situaţie. De fapt, cred că s-ar putea până la urmă ca începutul mişcării drepturilor civile să fi contribuit la încheierea celui de-al doilea război mondial. Soldaţii negri care şi-au slujit ţara au vrut să fie trataţi la fel ca soldaţii albi. Cu siguranţă că Detroit – la fel ca toate oraşele mari ale Americii – a avut parte de probleme, dar nu am trăit niciodată nimic dintre problemele despre care o persoană ar fi citit în ziare. Până nu am trăit în San Francisco nu am citit despre răscoalele din Detroit. Am fost în stare de şoc pentru o vreme şi mi-a fost greu să cred. Rasismul, mişcarea anti-război şi asasinarea lui John Kennedy, lui Martin Luther King jr. şi a lui Bobby Kennedy au contribuit la menţinerea ţării în dezordine, dar cred că în cea mai mare parte, americanii sunt oameni buni.

Cititorii voştri ar putea vedea interesant faptul că Dearborn, Michigan (unde locuiesc) şi zona Detroitului, în general, au cea mai mare populaţie de oameni din Orientul Mijlociu şi musulmani din America. De ultima sărbătoare a Halloween-ului am avut copii de toate rasele la uşă, care colindau pentru bomboane şi, păreau că se distrează frumos împreună – ha!!!

Metalfan: Ai fost recurtat de armata americană în septembrie 1965 şi ai fost trimis într-o garnizoană peste mări, în Turcia, unde ai petrecut cea mai mare parte a anului 1966. Ai ceva amintiri din perioada asta pe care ai vrea să le împărtăşeşti cu noi?
Dennis Loren: Mereu am avut sentimente contradictorii legate de perioada pe care am petrecut-o în armată. Serviciul militar era ceva obligatoriu, cu excepţia cazului în care aveai vreo dizabilitate fizică sau o suspendare pe baza faptului că erai student integralist la o şcoală superioară. Suspendarea pentru studenţi însemna că ţi se permitea să termini şcoala, dar apoi trebuia să faci armata. Chiar dacă eram student la arte, la fără frecvenţă, nu a fost suficient pentru a nu fi recrutat. Foloseam veniturile de la depozit pentru a-mi plăti educaţia, din moment ce părinţii mei din rândul clasei muncitoare nu prea-şi permiteau să mă ajute. Nu ştiam prea multe despre războiul din Vietnam când am fost recrutat, dar am fost învăţat repede că nu era un loc în care vream să mă duc. Din fericire, am fost trimis în Turcia. Am avut prieteni din şcoală şi din unitatea de bază a armatei care au fost omorâţi în Vietnam. A fost o dilemă cu care s-au confruntat mulţi bărbaţi tineri din America. Gary Grimshaw şi vărul meu, Gergory, au fost amândoi în marina militară americană şi au fost trimişi în Vietnam. Amândoi au lucrat la avioanele de transport şi nu au trăit războiul la faţa locului cum au făcut soldaţii de infanterie şi artilerie.

După primele două luni de antrenament elementar la fortul Leonard Wood din Missouri, am fost trimis să învăţ codare la fortul Devens din Massachusetts, lângă Boston, pentru antrenament avansat. Probabil că am trecut nişte teste la antrenamentele de bază, ceea ce m-a calificat pentru acest tip de antrenament. M-au învăţat Codul Morse Internaţional şi m-au reorientat către antrenamentul pentru „interceptarea semnalelor”. În timpul permisiilor din weekend mergeam să o vizitez pe Kay Jackson în Greenwich Village din New York City sau venea ea să mă vadă, în Boston. Pe toată perioada asta ea mi-a dat cursurile ei de artă de la Cooper Union School din New York City. Mereu ne-am simţit foarte bine ascultând muzică în localuri cum ar fi Night Owl Café, Gerde’s Folk City, Café Au Go Go din sat sau Club 47, cafenelele Unicorn sau Rose din Boston şi ne bucuram unul de compania altuia.

Cât aşteptam detaşarea peste mări, am făcut pneumonie după gărzile de noapte din timpul iernii. După ce am ieşit din spital mi s-a dat voie să plec să-mi vizitez familia în Dearborn şi să stau două săptămâni, până când plecam în Turcia. Unitatea mea a zburat de la New York la Paris şi apoi în Ankara, Turcia. Din Ankara am fost trimis la Sinop, o mică peninsulă pe coasta de nord a Mării Negre, în Turcia. Treaba mea era să interceptez semnale din poligonul Kompustin Yar, aflat în Ucraina, Uniunea Sovietică. Sinop era la 150 de mile – în linie dreaptă – de ţinta noastră de pe ţărmul opus al Mării Negre. Mulţi ani mai târziu, când locuiam în Hollywood, am cunoscut un imigrant rus cam de vârsta mea, care a fost trimis în garnizoana asta de la dispozitivul de rachete din URSS în acelaşi moment în care am fost trimis eu la Sinop. Atunci el conducea un taxi în Hollywood. Mi-a zis că în toată perioada aia în care a fost la poligonul de tragere cu rachete, tot ce-a visat era că venea în America. Am râs mult despre asta – ha!!! Am fost amândoi fericiţi că „Războiul Rece” se terminase.

Când eram în Sinop, în orele din afara programului, am cântat într-o trupă numită Part Two cu chitariştii Tom Sellew şi Mike Kuric şi toboşarul Bill Banta. Cântam în Officers Club, clubul NCO şi pentru soldaţii obişnuiţi. Odată am deschis un meci de baschet dintre echipa bazei noastre şi echipa unui liceu din Sinop. A fost unul dintre cele mai interesante şi deosebite evenimente la care am luat parte – ha!!! Alt grup de soldaţi avea o trupă de country-western numită The Gunrunners – ha!!! La baza noastră se făcea frecvent divertisment cu trupe ambulante din Anglia şi Europa. Unul dintre grupurile engleze se numea A Bunch Of Five, ceea ce mai târziu avea să fie ştiut şi înregistrat ca Tickle. Chitaristul principal, Mick Wayne avea să formeze în cele din urmă trupa Juniors Eyes. Mick ne-a învăţat pe noi, cei de la Part Two să cântăm cover-uri de la The Beatles. Mai era şi o trupă tânără turcă care cânta în Sinop la hotelul Yeni, cu care ne-am împrietenit. Din anumite motive, mulţi turişti germani şi europeni îşi făceau vacanţele în Sinop şi stăteau la acest hotel.

Metalfan: În vremurile alea ai avut şansa să vizitezi şi alte ţări din Europa de est sau să dai de vreo formă artistică şi culturală din această parte a lumii?
Dennis Loren: Da, am călătorit cu doi prieteni în câteva ţări europene, deşi, din cauza Războiului Rece, a aprobării de la securitate şi a muncii noastre susceptibile, nu aveam voie să vizităm nicio ţară din blocul sovietic în Europa de Est. Cu Mike Kuric, alt prieten soldat (al cărui nume întreg îmi scapă acum), ne-am folosit de timpul liber ca să încercăm să ajungem în Londra. E o poveste lungă cu o călătorie lungă, dar e de ajuns să spun ce am vizitat: Italia, Elveţia, Austria, Germania şi, în final, Anglia. Pe drumul de întoarcere în Turcia am vizitat Franţa, Spania şi Grecia, înainte să zburăm înapoi la Ankara, de unde ne-am băgat într-un camion care făcea aprovizionarea armatei, ca să ajungem înapoi la Sinop. Am folosit orice fel de transport posibil în călătoria asta, de la autobuze la trenuri, la avioane de aprovizionare militară şi corespondenţă, dar am făcut-o şi ne-am simţit foarte bine vizitând muzee, situri istorice, mergând la concerte şi, bineînţeles la magazine de muzică – ha!!!

[N. red.] Acest dialog cu Dennis Loren nu se sfârşeşte aici. Citiţi şi partea a doua a acestui interviu.
Autor: H.
   January 30, 2018  | 0 Comentarii  | 1628 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Dennis Loren: Copilărie, John Lee Hooker şi Martin Luther King jr. (Partea I)

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri