interviuri rock

Septimiu Hărşan (DISAVOWED, NEUROMORPH, NECROVILE, CODE RED): îmi doresc să nu fiu doar un toboșar extrem

Septimiu Hărşan (DISAVOWED, NEUROMORPH, NECROVILE, CODE RED): îmi doresc să nu fiu doar un toboșar extrem
TRUPE : Code Red, Disavowed, Necrovile

Septimiu Hărşan este unul dintre cei mai activi toboșari din România. Pe lângă munca pe care o desfășoară în trupele Necrovile, Code Red și Aria Urbană, Septimiu se pregătește să înregistreze primul disc alături de grupul olandez Disavowed, dar și să facă muzică cu Neuromorph, grupul legendarului Patrick Mameli (Pestilence) în care activează și nu mai puțin celebrul Tony Choy (Atheist, ex-Pestilence, ex-Cynic). Despre acestea, prezența la ediția din acest an a festivalului Brutal Assault din Cehia alături de Disavowed, prezența la November to Dismember din București alături de Necrovile și multe altele, în rândurile ce urmează.


 
Metalfan: Salut Septimiu și bun venit în paginile Metalfan.ro! Privind din afară, activitatea ta muzicală pare că nu îți mai lasă timp de nimic altceva. Cum reușești să te împarți între atâtea trupe și stiluri diferite?
Septimiu Hărşan: Salut Ovidiu, sunt onorat de prezența în paginile Metalfan.ro!
 
Așa e. În mare măsură, muzica îmi cam ocupă timpul și, evident, nu e o întâmplare, e o decizie pe care am luat-o acum mulți ani, cum că așa trebuie să fie. 2016, cel puțin în prima lui jumătate, e un an ceva mai relaxat în sensul ăsta, mai ales în ce privește numărul concertelor. Am căpătat câteva lungi și dese vacanțe din motive obiective, dar care mi-au prins excelent după un 2015 foarte aglomerat și la ora asta mă simt apt pentru reintrarea într-o activitate muzicală chiar mai intensă decât am avut până acum. 
 
În principiu, să te împarți între trupe care cântă stiluri diferite nu e o problemă, atâta vreme cât stilurile respective te atrag, te inspiră, îți dau idei, pentru că o faci cu plăcere, nu te forțează nimeni, plus că nu prea ai ocazia să cazi în rutină. Cred că rutina unui singur gen – sau, mai grav, a unei singure trupe – e un factor eroziv important pentru pasiune și creativitate.
 
Astea fiind spuse, timpul nu e prietenul cuiva implicat în prea multe proiecte și, inevitabil, pentru 2016 am avut ca "new year resolution" să îmi reduc treptat implicarea la proiectele care mă satisfac muzical cel mai mult, în care mă simt cel mai bine în privința relaționării interpersonale și în care simt că avem scopuri comune. 

Metalfan: Știu că poate sună ciudat, dar ai putea, te rog, să faci o prezentare și o caracterizare a ta? Cine este Septimiu Hărşan?

Septimiu Hărşan: Da, e ciudat! E ciudat să găsești cuvintele în care să vorbești despre tine, numind caracteristici așa.
 
Sunt un om care crede în cuvinte. Iar de aici rezultă o mulțime de chestii, inclusiv că încerc să nu le iau în deșert, încerc să nu le forțez să facă ce nu vor să facă, adică, de exemplu, să mintă sau să înșele, pentru că limba n-a fost creată în scopuri de genul ăsta; ea e rodul unor intenții pure, exploratorii, constructive prin excelentă. Sinceritatea e un lucru esențial pentru mine și ea se leagă direct de limbă (și de muzică!). Cuvintele caută adevăr și organizează gândirea. Când cuvintele se înlănțuie prost, sau mincinos, și gândirea devine proastă și / sau minciunoasă. Iar minciuna, pare-mi-se, dă dependență și devine modus vivendi. Mă rog. Când vorbim despre noi înșine, parcă inevitabil suntem preluați, conștient sau nu, de tendința de a compune un portret, ceva ce ne-am dori să se creadă despre noi, mai degrabă decât ceva real, nu? Nu știu dacă e o întrebuințare fericită a cuvintelor.
 
De fapt, cred că ceea ce suntem se vede realmente doar în ceea ce facem. Activitățile care ne ocupă viața curentă arată cu adevărat cine suntem și în ce credem, ele sunt portretul nostru real. E foarte ușor să zici "eu sunt asta și cred în asta", dar practica te va trăda mereu.

Metalfan: Cum și când ai descoperit muzica metal și rock în general? Ce te-a atras atunci și ce te atrage acum?

Septimiu Hărşan: Rock a cam fost în casă tot timpul, pentru că asta ascultau și părinții mei (printre altele). Cu metalul cred că s-a întâmplat undeva prin clasa a cincea, când am primit o casetă "cu de toate", de la Alanis Morissette la Aerosmith și, voila, Metallica. Întâmplarea face că nu erau piese de pe Master of Puppets (1986) sau Ride the Lightning (1984), ci de pe ReLoad (1997), care tocmai ieșise în perioada cu pricina. Cert e că, și așa, m-a fascinat contrastul evident dintre piesele Metallica și celelalte, era o diferență extraordinară de profunzime, de seriozitate a actului. Atunci am realizat brusc că muzica poate fi cu atât de mult mai mult decât entertainment și voie bună și, deci, că e ceea ce trebuie să fac de atunci încolo. A fost momentul zero pentru mine. Și, îmi vine să zic, poate n-aș fi simțit la fel dacă în loc de niște piese totuși de maturitate din istoria trupei (deși atât de adesea criticate) ar fi fost unele de pe Kill 'em All (1983), care sună mai degrabă a distracție pură. Diferența dintre Metallica și ceilalți n-a fost deci una de agresivitate sau tonus al muzicii, pentru mine, a fost mai degrabă senzația că muzica e ceva mult mai cuprinzător și mai serios decât credeam până atunci. Ca mențiune în treacăt, probabil că cineva care a început cu Kill'em All (1983) are un grad de toleranță mult mai mic la Load (1996) / ReLoad (1997) decât mine, care aveam 9 ani în '96, dar eu prin ele am intrat în metal. Parcă aș zice "avantaj eu", pentru că pot să le gust toată discografia din '83 până în '99 (și cam atât).
 
Muzica e clar terapeutică, cred că toți am testat asta pe propria piele. Dar cu muzica agresivă se pot întreține două tipuri de raport, în funcție de structura psihică a ascultătorului: ori te calmează, te exorcizează și te umple de energie pozitivă, ori te agită, te radicalizează și te face violent. Eu am norocul să fac parte din prima categorie, după un album Dying Fetus sunt mai odihnit, mai bine dispus și mai tonic decât după opt ore de somn. Pe lângă asta, între timp lucrurile au devenit serioase, pentru că din perspectiva muzicianului, metalul e căsătoria mea din dragoste cu ceea ce fac, e casa mea. Bun, și despre muzică în general pot spune asta, dar esențialmente, din metal am venit și în metal m-am întors, după mai multe detururi.
 
Și mai sunt, trebuie să zic, câteva lucruri în a căror validitate cred și care mi se par definitorii și pentru rock și pentru metal: rebeliunea, sfidarea, repulsia față de "establishment", revolta împotriva oricărei forme de autoritate. Din spiritul ăsta s-a născut muzică rock. În esență, spiritul rebeliunii e un spirit al dreptății, dar și o cultivare a sensibilității, o internalizare a preceptelor morale în așa fel încât să nu poți rămâne indiferent, tăcut și conform la adresa atrocității și a autorității celor care o comit.  

Metalfan: Cum a început relația ta cu tobele? Ai putea, te rog, să ne povestești cum a început totul?
Septimiu Hărşan: În principiu, a început cu Lars [n.red. Lars Ulrich, toboșarul grupului Metallica], momentul zero e același. Una dintre calitățile principale ale albumelor Load (1996) / ReLoad (1997) e, după mintea mea, partea de sunet, iar sunetul tobelor mi se pare că le-a ieșit fascinant. Foarte convingător. Așa se face că Metallica e prima trupă care m-a făcut atent la tobe.
 
În afară de asta, fiind un tip mai degrabă retras – dar și căruia nu-i place defel să i se spună că trebuie să se îmbrace într-un anume fel sau că trebuie să aibă o anumită mișcare scenică –  mi s-a părut că locul din spatele scenei e cel mai potrivit pentru mine.
 
Mulți ani după ce m-am hotărât la ce instrument (principal) vreau să cânt, problema lipsei unui set de tobe care să fie al meu – și deci, a lipsei studiului – mi-a cam stat în cale. Am compensat acumulând foarte multă informație: am văzut cam toate tutorialele care existau pe subiect până în 2008 (anul în care mi-am cumpărat, în sfârșit, tobe), am mers la profesori de muzică – teorie, solfegii, armonie s.a.m.d. – , am făcut percuție clasică iar apoi am intrat în diverse trupe. Primele experiențe, bineînțeles, nu au fost foarte reușite, pentru că nu eram rodat deloc, totul era la nivel conceptual la mine, relația fizică cu instrumentul practic nu exista.

Metalfan: Ai putea, te rog, să ne vorbești despre fiecare disc pe care ai cântat până în prezent?
Septimiu Hărşan: E unul dintre paradoxurile vieții mele muzicale de până acum, cântând în atâtea trupe, să fiu de fapt prezent pe atât de puține materiale de studio, lucru care ține, mai mult decât de altceva, de dinamica muzicii underground la noi. Însă e un paradox care se va rezolva în curând, pentru că în 2016 și 2017 cred că voi fi prezent pe mai multe albume decât am la activ până la ora asta în total!
 
Cred că albumul cu care am intrat în peisaj a fost Poligam al trupei Celest, ieșit în 2008, un proiect power - progressive format dintr-o echipă de instrumentiști brașoveni foarte respectabili și respectați pe plan local (despre chitaristul Horațiu Bodocan se știe mai ales că e unul dintre cei mai buni sunetiști de live din țară, dar nici chitara nu o practică la alte standarde). Albumul a fost compus, repetat, înregistrat și produs în aceeași încăpere, de aceiași oameni, iar asta se simte un pic.
 
A urmat Permanent Voyage, albumul trupei FusionCore pe care l-am tras în Budapesta, în condiții foarte faine, însă într-o perioadă în care eu personal intrasem din nou în faza metal, nu doar ca ascultător, ci și ca tobar, în sensul în care începusem de ceva timp să studiez beat-uri extreme și îmi doream să cânt ceva mai agresiv, dorință care se simte pe alocuri în piese! [n.red.râde] Tobele mi se par un pic "heavy-handed" pe unele secțiuni.

Pe final de 2009, dacă bine îmi amintesc, primisem un mesaj pe MySpace de la Andrei Calmuc, întrebându-mă dacă aș fi interesat de o colaborare cu Code Red, trupă pe care am urmărit-o de când s-a format și al cărei tobar inițial, Gabi Barani, mi-a fost profesor de percuție clasică, un tărâm pe care, de altfel, excelează. Așa ajungem la următoarele materiale de studio, single-urile Code Red Native Monster și, mai târziu, The Way of Nibiru. Al doilea a precedat full length-ul din 2013, Dominions of our Deceitful Beliefs, probabil primul album în legătură cu care sunt cu adevărat mândru de compoziția și execuția tobelor. Pe de altă parte, un album care cred că are foarte multe de spus în termeni de compoziție în general în peisajul death metal. Și Andrei (Calmuc), și Armand (Niculescu) și eu am scris riffuri pe Dominions, iar faptul că materialul a ieșit atât de omogen, stilistic vorbind, cred că arată cât de nimerită e potrivirea dintre noi ca muzicieni și ca ascultători de metal. Majoritatea pieselor sunt scrise la modul 50%+50%, sau chiar la trei mâini, nu prea sunt piese compuse cap - coadă de un singur membru. Nu mă feresc să spun că, după părerea mea, e un album death metal foarte convingător. Partea de sound în schimb lasă de dorit, în unele sensuri. Totul se distinge foarte clar, dar unele frecvențe nu sunt cele mai plăcute.
 
Cam în aceeași perioadă cu Dominions am ieșit la înaintare și cu primul material The Thirteenth Sun, EP-ul Genesis, înregistrat și mixat/masterizat la Consonance Studio în Timișoara. E un material atmosferic de care sunt de asemenea mândru, care a primit un feedback foarte bun din partea publicului și care a fost un "change of pace" binevenit pentru mine în sensul de a nu deveni 100% un tobar de metal extrem.

Cred că prin 2014 am tras tobele pentru primul material full-length The Thirteenth Sun, care va ieși în curând. Despre el însă veți afla mai multe de la trupa The Thirteenth Sun însăși, pentru că relativ de curând am luat decizia să nu continuăm colaborarea.
 
Ceea ce urmează însă cred că va fi glorios: lucrăm la noul album Disavowed – de fapt, am ajuns în stadiul de pre-producție, chiar zilele astea le-am trimis băieților niște tobe pentru câteva piese, Neuromorph e în "writing mode" și am tras niște demo-uri de tobe pentru câteva dintre riffurile pe care mi le-a trimis Patrick (Mameli), Code Red are câteva piese noi compuse pentru viitorul material și voi începe pre-producția și pentru ele, când mă voi întoarce de la Brutal Assault, Necrovile e de asemenea în writing mode și ar mai fi alte câteva proiecte pe care deocamdată le țin secrete!

Metalfan: Dacă tot ai adus mai devreme în discuție grupul olandez Disavowed în care activezi de ceva vreme, ai putea, te rog, să ne spui cum ai ajuns în această formație? Care este povestea voastră?

Septimiu Hărşan: Eu eram fan Disavowed cam din 2007, când au scos Stagnated Existence, un material care mi se pare și acum de referință și unul dintre foarte puținele albume catalogate drept “brutal death metal” pe care le-am ascultat vreodată pe repeat. În 2007, turneul lor trecea și prin București, Disavowed deschizând pentru Cannibal Corpse. Eu, bineînțeles, am ratat concertul, însă am primit feedback ulterior despre el și părerea era unanimă, toată lumea zicea că Disavowed au fost main act-ul serii. Felul în care povesteau despre concert oameni în a căror judecată in materie de death metal am mare încredere m-a făcut să nu uit de Disavowed în cei 8 ani care au urmat, în care trupa n-a fost prea prezentă nici cu materiale de studio, nici cu o mulțime de turnee sau apariții live. Așa se face ca, prin 2015, vorbeam cu Robbe K, vocalul din Disavowed, despre posibilitatea unei colaborări între noi doi, el știind deja de mine la ora cu pricina și dându-mi feedback pozitiv la mai multe clipuri pe care le-am postat de-a lungul timpului; și fiind, evident, unul dintre vocalii mei favoriți din death metal. În orice caz, până să apucăm să conturăm ceva clar în legătură cu ce vom face, Disavowed aveau nevoie de toboșar, așa că m-am trezit brusc membru într-una dintre trupele mele preferate.
 
O altă veste bună e că schimbarea asta de componență se leagă și de faptul că trupa revine cu un album nou, în sfârșit, și vrea să aibă activitate din nou, ceea ce mă încântă și ca ascultător și, evident, pentru că eu voi semna tobele pe noul material. Piesele sunt deja compuse și sperăm să nu ne lungim prea mult cu partea de înregistrat / mix / master, așa încât să îl scoatem pe piață cât mai curând.


 
Metalfan: Sâmbătă, în data de 13 august 2016, vei cântă la Brutal Assault cu Disavowed, iar în toamnă acestui an vei fi la București pe scena festivalului November to Dismember alături de Necrovile. Ai putea, te rog, să ne vorbești despre participarea la aceste două evenimente?
Septimiu Hărşan: Brutal Assault e unul dintre evenimentele la care trebuia să ajung, mai devreme sau mai târziu. Întâmplarea face că nu am reușit să merg până acum niciodată, iar anul ăsta ajung direct pe main stage (sau Jagermeister stage, cum se numește oficial) cu o trupă cu care, până în 2015, relaționam doar din postura de fan. Vom cânta trei piese noi și avem două zile de repetiții ca să ne înțelegem în legătură cu ele – adică să le și repetăm! Trebuie spus că, în buna tradiție Disavowed, nu sunt tocmai niște piese ușoare!
 
În legătură cu November to Dismember, e clar că o să fie distractiv, sunt mai multe trupe faine pe care abia aștept să le văd live, oameni pe care abia aștept să îi (re)întâlnesc în backstage / public și va fi și una dintre puținele ocazii cu care eu personal voi concerta în România în a doua jumătate a lui 2016. În ultima vreme, am cântat tot mai rar în România și parcă devine ceva tot mai special, atunci când se întâmplă. E ca o sărbătoare, pentru că sunt selectate exact evenimentele care trebuie și sunt mereu atât de multe de vorbit cu oamenii pe care nu i-ai mai văzut de ceva timp.

Metalfan: Ești un toboșar ce nu se închide într-un singur gen sau sub gen muzical. Ținând cont de acest lucru, stilul tău ar putea fi greu de definit, de explicat, totuși te rog să ne vorbești pe larg despre acest aspect. Cum te-ai defini din punct de vedere muzical și cum ai defini stilul tău?
Septimiu Hărşan: Da, de fapt, sunt tot mai atent să nu fiu asimilat de conștiința publicului ca un toboșar de metal extrem. Ceea ce nu e ușor, pentru că cele mai cunoscute trupe în care cânt fac parte din aria death metal. Nu vreau să zic că ar fi ceva limitativ, nu am genul de prejudecată, foarte des întâlnită printre muzicieni (sau ar trebui să zic instrumentiști?), cum că a cânta un singur gen e rău, sau e insuficient, sau e non-muzical. Eu zic că tipul ăsta de mentalitate se potrivește cuiva care pune profitul înaintea pasiunii, sau, altă variantă, cuiva care e mai degrabă pasionat de instrument decât de muzică. Atunci când cineva spune că ascultă "de toate", de fapt spune că nu ascultă nimic. Eu nu cred că a avea muzică pe fundalul activităților "importante" ale zilei se cheamă a asculta muzică. La fel și cu a face muzică: ești muzician atunci când faci muzica în care crezi și îți și iese. Nu ești obligat să cânți nimic altceva în afară de ceea ce îți place. Bun. Pentru mine deci, muzica e ceea ce contează, când m-am apucat de tobe, ideea nu era să devin toboșar, ideea era să fac muzică, să lucrez la abilitatea de a trezi în alții ceva asemănător cu ce a trezit Metallica în mine, la început. Tobele sunt o unealtă în sensul ăsta. Totuși, faptul că, întâmplător, există și alte tipuri de expresivitate muzicală, în afară de metal, care îmi pun în vibrație coarda potrivită și faptul că, dacă iau o chitară în mână, ceea ce voi compune în general nu va fi din zona riff-urilor death metal, și faptul că am dobândit de-a lungul anilor un vocabular expresiv care depășește cu mult ceea ce vrea de la  mine o piesa metal, în termeni de tobe, ei bine, toate astea mă fac să îmi doresc  să nu fiu doar un toboșar extrem.

Simt nevoia culorii, întotdeauna mi-au plăcut toboșarii colorați în idei și încerc să aduc asta și în metalul extrem (bun, mai puțin la Necrovile, unde totul se leagă de agresivitate, viteză și anduranță supremă) [n.red. râde]. Un bun exemplu de tobar care a avut mereu simțul culorii în metalul extrem mi se pare Tony Laureano [n.red. tobosar cunoscut pentru activitatea alaturi de grupuri precum Nile, Acheron, Aurora Borealis, Brujeria etc.], sunt un mare fan al lui.
 
Bunul meu amic Sergio Ponti [n.red. toboșar italian, fost component al grupurilor Dordeduh și Sunset in the 12th House] care e mereu prea amabil, dar în același timp și un toboșar de o finețe și o adâncime a înțelegerii instrumentului admirabile, m-a descris ca un amestec de Gavin Harrison (Porcupine Tree, OSI, ex-King Crimson) cu George Kollias (Nile, ex-Nightfall)! [n.red. râde]
 
Cum spuneam, mult timp n-am fost proprietar de tobe, așa că am avut timp să studiez aproape toți toboșarii consacrați și fiecare dintre ei e actualmente o influență, în mintea mea. Dar în principal sunt două soluri foarte fertile și foarte diferite din care îmi trag seva toboșărească: zona metal și zona jazz-fusion, care se întâlnesc adesea pe zona progressive rock, din punct de vedere al tobelor. Poate pe unii îi surprinde asta dar, sincer, în ce privește death metal-ul, eu unul sunt mai mult fanul muzicii decât al tobelor (deși îmi plac și tobele, cu siguranță!). Viceversa, și mai radical, în fusion, abordarea la tobe îmi place enorm, dar parcă prea des muzica îmi pare doar un pretext pentru acrobațiile la instrument. Mi-aș zice cumva toboșar de fusion sau rock progresiv căruia îi place foarte mult muzica extremă.

Cele două zone, fusion și metal, sunt aproape opuse la tobe (se aseamănă, până la urmă, într-un singur sens: niciuna nu merge pe ideea de "less is more"), așa că dispoziția mentală însăși trebuie să se schimbe ca să treci de la una la cealaltă. Și nu e ușor defel. Cred că provocarea majoră a traversării Styxului dintre cele două e un bun mod de a îmi defini stilul de care mă întrebi. E și agresiv, constant ca nuanță, muscular și abrupt în contexte extreme, dar e și insinuant, cât se poate de dinamic și de nuanțat, experimental și chiar psihedelic, în alte contexte. Și e tot mai mult orientat pe muzică, pe mesajul emoțional al piesei și nu pe tobe în sine. Asta, inevitabil, vine și cu vârsta!
 
În rest, evident, intrăm deja în detalii. De multe ori, e vorba de elemente de vocabular sau de touch care, pe lângă că adaugă culoare și sens unor pasaje muzicale, îți pot deveni specifice prin modul și locul în care le auzi și le aplici în muzică, așa încât să devii, poate, recognoscibil pentru urechea formată (și nu numai). Unul dintre favoritele mele în sensul ăsta e tremoloul, sunetul legato, pe care îl am la îndemână de pe vremea percuției clasice. E un element de vocabular cu care insist destul de mult în piese și, cred, după felul în care îl aplic în diverse contexte, ascultătorului îi poate veni ideea că sunt eu la tobe mai degrabă decât altcineva.

Metalfan: Ești considerat de multă lume că fiind unul dintre cei mai rapizi și preciși în execuție toboșari români din acest moment. Ce sentiment îți nasc aceste aprecieri?
Septimiu Hărşan: E clar că te bucuri când părerile altora îți validează eforturile. Bun, "eforturile" e un fel de-a spune că muncești, că te ocupi cu ceva. Până la urmă, nu ascund faptul că eu fac muzică din pură adicție și plăcere și la un mod destul de egoist, așa că și dacă aș face-o singur, încuiat în casă, satisfacția ar fi comparabilă. Dar și experiența să cânți cu alți oameni și să ieși în fața și mai multor alți oameni, în ideea în care unii dintre ei vor rezona cu mesajul tău, e clar ceva foarte fain! Pe de altă parte, revenind la afirmația ta (sau a lor), România, din motive obiective aș zice, nu are o mare tradiție în ale tobelor... Asta, evident, dacă nu-l revendicam pe Billy Gladstone [n.red. tobosar american de origine română pe numele său real William Goldstein]!

Metalfan: Partitura piesei The Black Page #1 este cosiderată ca fiind una dintre cele mai complexe compuse vreodată de către Frank Zappa. Ai încercat vreodată să o reproduci în sala de repetiții? Te vezi compunând o piesă cu un astfel de nivel de dificultate?
Septimiu Hărşan: Nu am încercat niciodată. Sincer, ideea de drum cover – deși ceea ce îmi propui tu aici e, evident, mult mai interesant și mai exotic decât un simplu drum cover – nu mi-a dat târcoale de prea multe ori până acum. În general, prefer să fac lucruri de la zero, iar în online prefer să mă promovez prin muzica trupelor mele, sau să promovez numele trupelor mele, mai degrabă decât să încerc să arăt că pot cânta ceea ce au scris deja alții. Asta ca filosofie generală – deși, în termeni de click-uri și like-uri, nu e cea mai avantajoasă filosofie. Acum că mă întrebi, Pagina Neagră ar fi o joacă interesantă, la sală, în sensul de a intra dintr-o altă direcție în mintea lui Zappa, dar nu cred că aș vedea un motiv să pun pe YouTube un clip cu mine cântând-o.

Da, cred că nivelul de dificultate la care pot să împing acum o partitură e, în principiu, spre nelimitat și bănuiala mea e că noul album Disavowed în special va intra un pic în stratosferă, în sensul ăsta! Dar acolo mă obligă muzica. Nu am niciodată scopul să scriu tobe dificile. Sunt mai degrabă atras de ideea de a scrie lucruri la care altcineva nu s-ar gândi, nu neapărat lucruri care au un grad ridicat de dificultate la execuție. De altfel, însuși exemplul din Zappa nu îmi pare, sincer, atât de greu de executat. Dar e o partitură imprevizibilă. Imprevizibilul e unul dintre factorii-cheie ai felului în care îmi place să-mi gândesc tobele în piese și, adesea, imprevizibilul e și cel care lasă impresia de hiper-complexitate a partiturii, până când, prin audiție repetată, ascultătorul înțelege ideea și îi distinge sensul. Și atunci realizează și că, de multe ori, nu e vorba de ceva ce ar înegri portativul.

Metalfan: Vorbind despre procesul de compoziție, ai putea, te rog, să ne povestești despre cum reușești să compui piese diferite în stiluri diferite fără a deveni repetitiv?
Septimiu Hărşan: În primul rând, ține de ceea ce denumește cuvântul pe care l-am repetat deja de câteva ori de-a lungul interviului: vocabular. Răspunsul la întrebarea asta ar fi mult mai ușor de dat asupra tobelor. De exemplu, acolo s-ar vedea foarte clar că, folosind exact aceeași formulă, aceeași frază muzicală, dar schimbându-i radical touch-ul, maniera execuției, ea sună irecognoscibil și face parte din cu totul alt peisaj. Ideile muzicale sunt alotropice, dar asta depinde sută la sută de touch, care e poate latura cea mai subtilă a vocabularului.

Vocabularul instrumental nu înseamnă să preiei ideile altora și să le amesteci în supa ta, înseamnă să ai la îndemână cât mai multe variante stilistice, să ai în continuu idei (nu doar note, ci și moduri de a le pune pe tobe) dintre care să poți alege răspunsuri fezabile la cerințele momentului muzical. Când ai vocabular, poți să insolitezi orice context cu o abordare ușor improbabilă, să sfidezi un pic clișeul. Însă asta implică multă responsabilitate estetică și de-asta cred că, în general, să fii un bun muzician înseamnă mult mai mult decât să-ți însușești ceea ce ți se predă la conservator. Poate sună un pic bombastic, dar cred că trebuie să înțelegi câte ceva despre cum funcționează artele în general, să ai un minim de educație estetică internalizată, adică un simț al bunului gust care să îți vină natural, nu hiper-conceptualizând. Nu sunt un fan al muzicii super-cerebrale, cred că fluența nu vine direct prin concepte. Dar având concepte la bază, mintea ta creativă e bine hrănită, e cultivată, e fertilă, are antenele activate și orizonturile deschise și, pe orice drum ar pleca, nu se poate pierde într-un necunoscut total. Altfel, hibridizarea stilistică e pândită la fiecare pas de kitch – o treabă, pare-mi-se, destul de bine ilustrată de o bună parte din trupele de progresiv modern, care fac muzică, din nou, "cu de toate". Combinațiile sunt chestii foarte sensibile, iar în calitate de "mad scientist", trebuie să te aștepți mereu la un rezultat dezastruos în căutarea celui glorios. Cred că ereziile stilistice, mai ales în metal, trebuie să fie destul de subtile și la momente bine alese, așa încât să creeze tensiune fără să rupă elasticul. Altfel devin un fel de "bad wallpaper".

În al doilea rând, trebuie să îmi placă la ascultare. În muzică trebuie să fii hedonist, eu așa cred. Ce fain sună: trebuie să te auto-satisfaci! Și trebuie să înveți să îți fii ascultător, în același fel în care ai asculta pe altcineva, nu la modul "Cât de corect am executat partea X?"; la modul "Cât sens are ce-am făcut; ce are de spus?". Pe cât posibil, încerc chiar și în timp ce cânt să mă ascult din exterior, din public, ca și cum aș asculta pe altcineva, iar perspectiva asta, deși e foarte greu de obținut, în flash-urile sub forma cărora îți iese îți oferă niște revelații de obicei deloc plăcute despre ce faci vs. ce credeai că faci.
 
În privința repetitivității, soluția mea e absența problemei. Nu îmi pun problema, adică. Încerc să nu trăiesc cu frici muzica. Fricile sunt, de fapt, magneți, sunt găuri negre. În muzică, teama de nereușită e nereușita însăși. Ca într-un racing game: ai observat probabil că dacă te uiți la exteriorul virajului, o să și ieși în decor în direcția cu pricina. Dacă ignori peisajul de la exterior și te uiți unde trebuie, adică la interior, e cam greu să ratezi.

Metalfan: Te-ai gândit vreodată cum ar fi să lansezi un disc solo dedicat tobelor și instrumentelor de percuție în general? Ce direcție muzicală crezi că ar avea un astfel de efort?
Septimiu Hărşan: M-am gândit, dar n-am investit încă timpul necesar în elaborarea unui concept care să mă mulțumească. Cel mai probabil ar fi un album de colaborări, pentru că sunt mulți toboșari excelenți, cu care relaționez excelent și la nivel personal și cu care, evident, nu prea am ocazia să fac trupă. Cu siguranță, direcția muzicală ar fi una foarte experimentală și împinsă cât mai spre psihedelic cu putință.
 
De fapt, am în plan, într-un viitor încă nedefinit, un proiect psihedelic, atmosferic, experimental, am și câteva idei de chitară pentru el, deci clar nu ar fi ceva doar de percuție. Zona psihedelică e zona care, alături de metal, mă tentează cel mai degrabă și e direcția în care adesea am idei, pe alte instrumente decât tobele.

Metalfan: Dacă tot am adus vorba despre alte instrumente de percuție, ai încercat până în prezent să cânți la instrumente, să le spunem "exotice", precum morsing, ghatam, mridangam sau tabla? Te vezi înglobând astfel de instrumente în muzică ta?

Septimiu Hărşan: Nu am încercat, dar clar pare tentant și, cu siguranță, pe un album solo, cum vorbeam adineaori, tipul ăsta de instrumente și-ar găsi un loc nu doar bazat pe dorința de a face ceva exotic, ci chiar, aș zice, un loc necesar, pentru că unele dintre ele au componenta melodico-armonică pe care setul de tobe nu (prea) o are.

Metalfan: Este interesant ce-mi spui. Întrebarea de mai devreme mi-a venit gândindu-mă la muzica pe care chitaristul englez John McLaughlin a făcut-o în anii ’70 alături de Shakti. Pe vremea aceea nu exista o scenă în adevăratul sens al cuvântului a ceea ce numim astăzi “world music”. Te vezi încercând ceva între zona psihedelica a rock-ului, fusion și world music?
Septimiu Hărşan: Bun, Mclaughlin a apelat pentru Shakti la câțiva specialiști în domeniu. Cred că ăsta e un lucru important: să te bazezi pe niște autohtoni ai culturii muzicale cu care vrei să te intersectezi. Să înveți de la ei, dar și să colaborezi muzical cu ei. Nu am studiat în profunzime problema, dar bănuiala mea e că, la fel ca în cazul oricărui instrument muzical, și în cazul percuțiilor exotice e nevoie de o investiție de timp considerabilă până să ajungi la un nivel înalt al înțelegerii și, apoi, al execuției. Cu alte cuvinte, dacă aș vrea să fiu eu cel care cântă la instrumentele cu pricina, ar fi nevoie de mult timp până să mă asigur că am învățat și am înțeles cum se folosesc.
 
Combinația stilistică pe care mi-o propui sună, în schimb, foarte tentant pentru mine. Componenta world music mi se pare perfect nimerită într-un context psychedelic rock, cel puțin pe alocuri. Iar componenta fusion ar fi, evident, tobele. E ceva ce, mai devreme sau mai târziu, chiar se va întâmpla, pentru că mă cheamă de multă vreme. Trebuie doar să găsesc momentul potrivit, sau mai precis, suficient timp încât să să vin cu un concept și să mă apuc de scris.

Metalfan: Și tot mai devreme când mi-ai povestit despre un potențial disc solo ai adus în discuție faptul că ar fi un album de colaborări. Cu ce muzicieni ți-ar plăcea să faci muzica, bine înțeles răspunsul ii vizează strict pe artiștii care încă sunt în viață și alături de care există o posibilitate de a îi invita pe materialul tău. [n.red. râde]
Septimiu Hărşan: Dacă vorbim de un disc solo dedicat tobelor și percuției în genere, primul om pe care îl am în minte e Sergio Ponti. Pentru că mi-e clar că ne înțelegem din prima, aproape fără să fie nevoie să stabilim nimic, și din punct de vedere muzical, și omenește vorbind. Ar fi câțiva toboșari români care mi se par de asemenea interesanți pe ideea asta: pe Adi Tăbăcaru [n.red.tobosarul grupului bucurestean Taine] îl tot ameninț, de ceva vreme, că trebuie să facem niște muzică împreună și sunt ferm convins că își va aduce un aport substanțial și absolut binevenit la proiectul cu pricina, când și / sau dacă va fi să se întâmple. Cu Gabi Barani (Another Sad, Indian Fall, Code Red) m-aș vedea colaborând pe o direcție foarte tradițional-europeană, dat fiind că e un percuționist de muzică simfonică atât de rafinat. Nu o să întru pe tărâmul oamenilor pe care nu îi cunosc direct și cu care nu am avut niciodată discuții muzicale, pentru că atunci răspunsul ar deveni semi-infinit (adică un fel de semidreaptă: începe, dar nu se mai termină). Teoretic, mi-aș dori să colaborez cam cu toți muzicienii pe care îi admir. Și sunt câțiva.

Metalfan: Mai devreme ai spus că printre preferințele tale se regăsesc sonoritățile progressive rock și jazz-fusion. Consider discurile Dreptul de a visa (1976) al grupului Progresiv TM și discul lansat de către Post Scriptum în anul 1982 că fiind două dintre cele mai valoroase materiale din punct de vedere muzical lansate în România. Pe ambele albume toboșar Mihai "Misi" Farcaș care a mai cântat printre alții și cu Alexandru Andrieș. Ai vedea posibilă o colaborare muzicală cu domnia să? Vechiul și noul, trecutul și viitorul întâlnindu-se în prezent...
Septimiu Hărşan: Mi-ai dat teme pentru acasă, se pare, pentru că din păcate n-am ascultat până acum albumele de care zici.
 
Nu știu, teoretic orice e posibil, dar cel mai adesea colaborarile muzicale se nasc alături de oameni pe care îi întâlnești, pe care îi cunoști, cu care îți place să ai de-a face și simți că ai frecvențe comune, pentru că factorul uman joacă un rol important într-o colaborare, nu e vorba doar de muzică în sine. Pe Mihai Farcaș nu am avut încă ocazia să îl cunosc, dar cine știe?


 
Metalfan: Cum ai ajuns să colaborezi în Neuromorph cu Patrick Mameli (Pestilence) și Tony Choy (Atheist, ex-Pestilence, ex-Cynic)? Ai putea, te rog, să ne spui mai multe despre muzica Neuromorph?  
Septimiu Hărşan: Sincer, sunt un pic mirat cât de simplu s-a întâmplat: în timp ce eram în turneu prin țară cu Aria Urbană, lansând albumul Existari, m-am trezit pur și simplu cu un comentariu la un clip de-al meu de la un anume Patrick Mameli, zicând ceva de genul "Așa tobar îmi trebuie mie la Neuromorph". La momentul respectiv, nu eram la curent cu faptul că Patrick pusese Pestilence pe tușă și, cu atât mai puțin, că avea o nouă trupă pentru care era în căutare de toboșar, așa că, mi-am zis, "Nu poate fi ACEL Patrick Mameli". M-am uitat pe pagina lui de Facebook, nu mi-a fost ușor să îl recunosc, pentru că eu mi-l aminteam destul de vag, cam cum era în anii '90. În schimb, am văzut foarte multe post-uri în care primise tag, majoritatea legate de Pestilence. Așa că am avut confirmarea că era vorba de ACEL Patrick Mameli. Drept care i-am scris rapid un reply: "Cred că putem face ceva în legătură cu asta". Ulterior, Patrick mi-a zis că e în căutare de basist, iar peste câteva zile de când a zis-o s-a alăturat și Tony Choy.

Deocamdată nu avem piese, doar secțiuni de piese, dar în mare măsură, pot să zic că muzica va veni în tradiția Pestilence. Cred că e inevitabil, din moment ce Patrick va scrie toată muzica (bineînțeles, fiecare avem libertatea noastră la instrument). În intenția lui, proiectul ar trebui să fie mai brutal, mai orientat pe blast beat și agresivitate decât Pestilence, dar stilul riffurilor pe care mi le-a trimis până acum este, după mine, perfect recognoscibil. Intenția mea legată de tobe e să fie foarte variate și foarte progresive. Multă agresivitate, mult blast beat, sunt câteva riff-uri trimise de Patrick care au tempouri foarte ridicate, dar în același timp vreau să adaug multă culoare și diversitate.

Metalfan: Nu știu ce părere ai despre mix-tape-uri, dar eu încă consider acest concept ca fiind unul util. Bine, chiar dacă nu mai vorbim efectiv despre casete audio, dar păstrând acest "schelet", ai putea, te rog, selecta 12 piese de la 12 trupe / artiști diferiți care te-au influențat din punct de vedere muzical pentru un "mix-tape virtual"?
Septimiu Hărşan: Mixtape-urile îmi plac enorm, au fost poate felul în care am ascultat muzică cel mai adesea în copilărie și o parte din adolescență, alături de albume.
 
Enumerația mea probabil n-ar merge ca mixtape pentru că sunt chestii atât de amestecate stilistic încât ți-ar schimba radical dispoziția de la o piesă la alta.
 
Dacă e vorba doar de 12, e clar că vor fi mai degrabă clasici decât influențe recente sau de moment. De altfel, tendința mea în general e mai degrabă să revin la clasici decât să sondez foarte adânc în tot ce e mai nou și mai neauzit ca să am cu ce să-mi încui partenerii de beri la bere. Mi se pare că primesc mai multă influență de la clasici și că am mai multe de făcut cu ea. În plus, tind să ascult muzică de plăcere, nu ca să dau o bifă în căsuța cu “ascultat”.

În nicio ordine, îmi vin rapid în minte așa: Pink FloydShine on You Crazy Diamond, MetallicaBlackened, Morbid AngelGod of Emptiness (piesa prin care am aflat de death metal), DeathTo Forgive is to Suffer, SlayerSouth of Heaven, NileAnnihilation of the Wicked, Dying FetusHomicidal Retribution, MayhemIlluminate Eliminate, PanteraGoddamn Electric, RadioheadAirbag, Angelo BadalamentiTheme from Fire Walk with Me, David S. WareAquarian Sound.

Metalfan: Îți mulțumesc pentru timpul și pentru răspunsurile oferite! În final ai dori să adaugi ceva sau să transmiți câteva cuvinte cititorilor Metalfan.ro?
Septimiu Hărşan: Mulțumesc și eu! Cititorilor Metalfan le-aș transmite că îmi doresc să-i întâlnesc pe la concerte și fest-uri (inclusiv pe-afară) și să stăm și la o vorbă cu ocaziile cu pricina!
 
De asemenea vreau să adaug niște mulțumiri minunaților oameni de la Axis Percussion și Vater Percussion, care îmi sponsorizează întreprinderile muzicale cu instrumente extraordinare.

Foto: Victor Cristescu
Autor: H.
Vezi galeriile trupelor: Code Red, Necrovile,

   August 02, 2016  | 0 Comentarii  | 4895 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Septimiu Hărşan (DISAVOWED, NEUROMORPH, NECROVILE, CODE RED): îmi doresc să nu fiu doar un toboșar extrem

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri