interviuri rock

Woody Leffel (GRANICUS): pur şi simplu iubesc rock’n’roll-ul

Woody Leffel (GRANICUS): pur şi simplu iubesc rock’n’roll-ul
TRUPE : Granicus

Chiar dacă multă lume n-ar lăsa să scape din mână vreun „Black Sabbath Vol 4” sau vreun „Master of Reality”, nu ne putem preface că anii ’70 nu au fost pe deplin marcaţi de tot felul de creaţii explozive şi diversificate de hard rock situat între blues şi doom, albume care uneori le întrec în complexitate pe cele tocmai menţionate. Dincolo de colosul The Doors şi mai departe de Deep Purple, chiar şi în spatele astro-muzicienilor de la The Hawkind, au activat o grămadă de nume mai mult sau mai puţin culte, care nu numai că au meşterit la riff-uri remarcabile, dar o bună parte dintre ele pot fi incluse printre trupele de pionierat ale genurilor progresive şi psihedelice. Printre rarităţi fascinante ca Horse, Orang Utan, Atomic Rooster sau Valhalla, avem acest nume, Granicus, care s-a evidenţiat printr-un psychedelic rock destul de anarhist, cu o voce total atipică, cu teme care amintesc de stilul lui Robert Plant în Led Zeppelin şi a dat startul unui nou fenomen cultural în vestul Statelor Unite ale Americii. La un moment dat, redactorul Metalfan, Ovidiu Toma a făcut o investigaţie spontană şi a făcut rost de contactele vocalistului de la Granicus, Woody Leffel. A pus cap la cap câteva date despre Granicus, iar în toamna anului trecut, Ţugu l-a sunat pe Woody pentru un interviu. Cei doi au purtat o discuţie foarte interesantă, demnă de consemnat în capitolele destinate patrimoniului global al rock’n’roll-ului. Ghinionul a fost că hard disk-ul pe care a fost păstrată înregistrarea convorbirii celor doi a fost prins într-o inundaţie. Când toţi de la Metalfan credeam că n-a mai rămas nimic din cuvintele lui Leffel, acestea pierzându-se pe suprafaţa unui material magnetizabil de-atunci inutil, nişte domni pricepuţi dintr-un departament de IT au recuperat datele de pe hard disk-ul respectiv. Astăzi putem aşadar să vă prezentăm întreaga discuţie dintre Metalfan şi vocalistul Garnicus. Veţi găsi aici nişte păreri despre o scenă politică ce nu mai este de actualitate, aşa că să nu vă entuziasmaţi, crezând că aţi trăit până acum într-un vis, atunci când veţi citi că Donald Trump nu a ajuns încă preşedinte, fiindcă aceste ipoteze erau formulate înainte de noiembrie 2016.


Dale Bedford (bas), Joe Battaglia (tobe), Al Pinell (chitară),
Woody Leffel (voce) şi Wayne Anderson (chitară) - Granicus 1973


Metalfan: Salut şi bine ai venit la Metalfan.ro! Să începem cu începutul: când ai descoperit muzica şi ce te-a făcut să cânţi rock? Care a fost momentul decisiv pentru tine?
Woody Leffel: Păi, cântam în corul din şcoala bisericii catolice şi am cântat „Ave Maria” doi ani la rând, cu voce de sopran. Am devenit foarte interesat de muzică de când am auzit de Elvis Presley, Little Richard şi Jerry Lee Lewis. Pur şi simplu credeam că ce fac ei e minunat. Atunci am devenit chiar interesat de muzica asta. Îmi amintesc că eram la şcoală şi cântam la chitară un cântec numit „Black Flag”.

Metalfan: Ai putea să rezumi povestea trupei tale pentru cititorii noştri mai tineri şi pentru alţii care s-ar putea să nu ştie prea multe despre tine?
Woody Leffel: … Păi, am fost în ceva trupe… La un moment dat eram într-o trupă care îi avea pe Eric Clapton şi Cream şi au mai fost o grămadă de alte nume mari. Şi am avut ceva succes din concerte, am deschis pentru trupe mai mari pentru o vreme, iar apoi am ieşit pentru că nu mai puteam face nimic cu grupul când venea vorba de muzică originală. Stăteam prin Lakewood, Ohio şi, la un moment dat, i-am auzit pe nişte băieţi cântând prin zonă, doar cu tobe şi chitară ritmică – Joe Battaglia şi Al Pinnel – şi pur şi simplu m-am dus acolo, le-am bătut la uşă şi i-am întrebat ce făceau. Am coborât scările şi ei cântau ceva ce suna chiar marfă, chiar altfel. Era parcă o energie uriaşă, ceva rapid şi zgomotos! Şi m-am gândit că ar fi destul de marfă să încerc să fac nişte versuri şi ceva melodii, să ajut la aranjament, ştiţi voi…

Aşa a început: aceşti doi băieţi improvizau şi m-am băgat şi eu. Şi cred că aveau deja un basist pe fir, dar nu cânta cu ei în momentul ăla. Apoi şi-au luat un om la chitară lead, Wayne, şi am petrecut ceva vreme în Cleveland, exersând armoniile într-un depozit din estul oraşului. Apoi ne-am dus în zona de nord a New York-ului, fiind sub managementul lui George Freije de la Secţia Americană de Arte, dar concertele pe care ni le făceau şi expunerea erau foarte limitate. Bănuiesc că el era probabil destul de puţin important. Tot ce s-a întâmplat a fost să facem nişte audiţii în New York City şi RCA-ului i-a plăcut piesa „Cleveland, Ohio” şi au ajuns să semneze cu noi.

Problema a fost că au făcut cred că 50 000 de copii, dar noi nu aveam niciun turneu, nicio promovare, nimic. Ca fapt divers, băieţii de la RCA au avut odată o întâlnire cu o artistă şi la sfârşit mi-au spus: „Ea o să fie următorul nostru star!” Şi eu mă gândeam: „Păi noi ce suntem atunci, ficat tocat?” Ştii, cumva am văzut înţelegerea aia scrisă de mână pe un zid. RCA-ul fusese mereu popular pentru menţinerea numelor care mergeau deja: David Bowie, Elvis Presley… Pentru asta erau ei celebri.

În fine, am avut o ofertă de la Columbia Records cu un deal pentru patru discuri, în afară de reeditarea celui de la RCA. Iar Kim Fowler din California trebuia să compună nişte balade… În principiu, însemna că o să ajungem la radio pe toate pieţele mari. Şi că o să mergem în turnee cu Blue Oyster Cult şi The Ramones şi aşa mai departe. Dar ei au vrut să ia o grămadă de bani şi după cum am înţeles, aşa mergeau lucrurile. Adică întotdeauna puteai să renegociezi… Ei bine, băieţii din trupă au vrut să rămână la RCA şi ăla a fost momentul în care am decis să plec. În esenţă, cei de la Columbia Records vreau să mă ia pe mine de unul singur, să-mi facă o trupă şi să mă trimită într-un depozit din New York City… Dar, ştii, urma să am un copil atunci şi petrecusem deja doi ani încercând să ţin Granicus în formulă completă; am cedat nervos, ştii, nu puteam să încep din nou. Aşa că pur şi simplu m-am retras. Ştii că norma e să cânţi pentru o grămadă de bani de la o corporaţie. Şi apoi trebuie să renegociezi mai departe. Dar asta n-a mers, aşa că ăsta a cam fost sfârşitul trupei, de aceea trupa a avut un parcurs atât de scurt. Fiindcă ei au crezut că, alături de managerul din Albania, în nordul New York-ului pot face treaba de capul lor. Iar eu n-am fost de acord cu asta, în mod vehement.

Iar în 2010 aceşti băieţi au apărut în zonă cu nişte casete. Aveau ceva voce, sunau destul de bine şi aveau conţinut bun în materie de melodii. Ei vreau să lucrez cu ei pe aceste casete de patru piese şi aşa, celălalt album a început să se producă. I-am zis lui Mike că mi-ar plăcea să lucrez la versuri şi melodii şi am mers în studio. Şi am făcut nişte aranjamente, ştii, voce şi versuri… Şi aşa a fost făcut „Thieves, Liars and Traitors”. Trupa avea propriul studio şi am făcut cam 60-70% din material în studioul nostru, rezolvând treaba. De asemenea, eu am făcut şi ceva editare digitală, luând o bucată de-acolo şi punând-o dincolo; chiar a fost un efort să adaug lucruri la un material de patru piese care a fost făcut cu ani în urmă. Ăsta ar putea fi cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţă. [N. red.: râde]
 

 
Metalfan: Cum a fost să te regăseşti cu băieţii după atâţia ani? Aţi mai ţinut legătura între timp? Sau a fost o pauză foarte lungă şi, dintr-odată – reuniune?
Woody Leffel: N-am avut niciun contact cu ei.

Metalfan: Deloc? Şi n-a fost jenant într-un fel?
Woody Leffel: Păi, a fost un pic ciudat. [N. red.: râde] Dar o să-ţi spun ceva ce e chiar dubios. Cu zeci de ani în urmă m-am jucat cu o tablă Ouija. Şi tabla asta mi-a zis că băieţii respectivi mă vor căuta în 2009 şi eu voi avea ceva de făcut… Asta e chiar ceva de panică…

Metalfan: Cine a zis asta? Tabla Ouija??
Woody Leffel: Da, asta a zis… Că aceşti doi tipi, în particular, mă vor căuta. Şi mi-am zis atunci că asta n-are cum să se întâmple. Nu că e ceva fantastic?

Metalfan: Da, este…
Woody Leffel: Dar acum, revenind la ideea cu trupa, sunt prea multe diferenţe artistice între noi ca să mai putem face muzică împreună. Cred că ei şi-au luat un alt vocalist cu care încearcă să facă ceva împreună. Eu am scris muzica, versurile şi chiar şi chestiile menite să agaţe ascultătorul. Am compus partea de chitară lead la „You’re in America” şi „Bad Talk”… Aşa că acum nu prea mai fac nimic cu ei…

Metalfan: Hai să vorbim un pic despre Statele Unite în anii ’60 şi ’70. Cum părea treaba pentru un muzician tânăr ca tine? Oamenii de-aici (în special pentru că pe-atunci eram sub comunism) tind să creadă că Statele Unite (şi Regatul Unit al Marii Britanii) erau raiul pe pământ pentru muzica rock şi pentru muzicieni. Simţi şi tu acelaşi lucru?

Woody Leffel: Păi, da, era. Adică rock’n’roll-ul din anii ’50, blues-ul, folkul şi chiar şi un pic de jazz, toate păreau că se amestecă, în special la începutul anilor ’70. Trupele puteau să bage genuri diferite în muzica lor fără ca oamenii să se sperie, ştii… Puteam să facem tipuri diferite de muzică într-unul, un fel de conglomerat. Nu ştiu dacă mai poţi să ieşi cu chestii ca astea în muzică acum… Acum poţi să iei rock, sau country, sau pop sau rap – totul trebuie să meargă în linie dreaptă. Nu mai ai aşa multă libertate muzicală.

Metalfan: E, cred că poţi găsi şi lucruri asortate… Cum ar fi rap şi metal, de exemplu. Dar nu ştiu dacă e vorba despre experimentare, cât doar despre o alegere de business. Adică hai să luăm trupa asta de rap care vinde şi să o alăturăm de o trupă de metal care vinde şi să încercăm să vindem mai mult.
Woody Leffel: Da, totul se rezumă la business şi bani. E ca şi când companiile produc staruri ca maimuţele. Acum, marea corporaţie, chiar şi emisiunile de la MTV găsesc talente, le pregătesc şi le spun ce să facă. Ei fac acum emisiuni TV de unde produc bani pe spinarea oamenilor care muncesc pentru ei… Concurând unul împotriva altuia şi alte chestii. Şi cred că e oribil că oamenii trebuie să plângă în faţa camerelor pentru că nu sunt suficient de buni. Eu cred că Jim Morrison de la The Doors ar fi coborât de pe scenă şi i-ar fi strâns de gât pe câţiva din juriu. Sunt o grămadă de oameni minunaţi la care ne uităm şi credem că n-ar reuşi dacă n-ar concura la televizor… Că ar ajunge nicăieri, ştii…

Metalfan: Din păcate, am uitat ce persoană deşteaptă a spus ceva, dar cred că era un muzician popular şi isteţ care a zis într-un interviu că Bono sau Sting n-ar fi trecut mai departe la The Voice. Ar fi fost respinşi din start.
Woody Leffel: Minunat, exact! Uite ce am fi pierdut cu toţii! Ei încercă să omogenizeze tot, când fiecare are o voce particulară.

Metalfan: Tu erai pe-atunci implicat social şi politic? Ai avut vreun punct de vedere politic despre războiul din Vietnam, de exemplu?
Woody Leffel: Da, îmi păsa FOARTE MULT. Cred că a fost pur şi simplu oribil. Cred că de fiecare dată, aceste ţări principale precum China, Rusia, Statele Unite şi Regatul Unit îşi iau prea multe riscuri când se implică în alte locuri şi creează mai multă dezordine faţă de câtă era la început. Nu zic că intenţiile Statelor Unite sunt întotdeauna rele, dar ei creează de multe ori mai multe probleme decât erau… Este trist… Îţi spun ceva: dacă Donald Trump este ales ca preşedinte, iau în calcul să mă mut în Canada. Atât de implicat politic sunt.

Metalfan: Din ce-am auzit de la prietenii mei din State, Trump are şanse bune să câştige, nu?

Woody Leffel: Da, are o şansă mare.

Metalfan: Ei îmi tot spun că nimeni nu-l place pe Trump, dar că Hillary e plăcută şi mai puţin.
Woody Leffel: Aşa este. Dar problema e că minciunile constante devin adevăruri la un moment dat. Dacă auzi o minciună destul de mult, începi să o crezi. Nu mă dau în vânt nici după Hillary, să nu mă înţelegeţi greşti, dar în ceea ce mă preocupă, am să votez răul mai mic.

Metalfan: Da, şi noi ne ocupăm cu asta destul în România.
Woody Leffel: Pentru că ştii, treaba asta cu răzbunarea prin războaie şi non-taxarea bogaţilor şi oamenii de pe Wall Street care sunt drăguţi şi vând împrumuturi într-una… Ştii, ei şi-au făcut banii, iar acum, plătitorii de taxe trebuie să plătească pentru ei. Aşa că, bogaţii devin mai bogaţi şi săracii mai săraci, iar clasa de mijloc se diminuează. Bernie Sanders era tipul pe care-l vream, dar, evident, asta nu se va întâmpla niciodată. Este foarte ciudat pentru mine ca extrema dreaptă a creştinilor să-i voteze pe oamenii care sunt de partea cealaltă a spectrului lui Isus Cristos.

Metalfan: Adevărat… Să ne întoarcem la muzică, am citit şi, am vrea să verificăm, că ai înregistrat albumul de debut Granicus în 10 zile. Aşa e? Cum a fost să lucrezi la un ritm atât de rapid?

Woody Leffel: Da, este adevărat. Ei au împins treaba. [N. red.: casa de discuri] Ne-au băgat într-un studio în care înregistrau de obicei orchestre, orchestre mari. Doar ne-au pus acolo pereţi cu difuzoare şi noi am tras live. Şi uneori, cum era cazul la „Paradise”, trăgeam vocea într-o cabină după ce muzica era aranjată. Dar alteori, totul se făcea dintr-o bucată, ca într-un live – bum! A fost foarte marfă… Nu ne-am retras deloc în zilele alea, am băut o grămadă. [N. red.: râde].
 

 
Metalfan: Sunt convins. Eşti un muzician rock. Eşti aproape obligat să o faci.
Woody Leffel: Îmi amintesc că beam la Waldorf Astoria şi acolo mâncai ce-ţi făcea bucătarul, da? Şi mi-a adus ceva de genul vită Stroganoff şi au pus smântână acră peste şi eu am zis: „eu nu mănânc chestia asta cu smântână acră”. Iar bucătarul a venit la mine cu un cuţit mare de măcelar, ca şi când mă ameninţa în glumă. A fost foarte amuzant. Poţi să-ţi imaginezi localul ăsta de înaltă societate, nu? Cu bucătarul venind spre mine şi întrebând: „cui nu-i place Stroganoff-ul meu?” [N. red.: râde]

Metalfan: Hahaha! Tare!
Woody Leffel: New York City a fost distractiv, foarte distractiv. Dar e incredibil câţi bani îţi trebuie ca să fii acolo, este foarte scump!

Metalfan: Tu ai scris versurile pentru albumul de debut, aşa că ar fi minunat dacă ne-ai putea spune câteva lucruri despre fiecare cântec, sau cel puţin despre preferatele tale.
Woody Leffel: Păi, „Bad Talk” este în mod evident un cântec anti-război, este despre oamenii care vorbesc şi decid cine e marfă şi cine nu, ce ar trebui să fii şi ce ar trebui să-ţi placă, cum ar trebui să te îmbraci şi tot aşa. „You sent us off to war” – doar despre asta e vorba în cântectul ăsta. Cred că aici e cazul unei lecţii învăţate şi e valabilă şi astăzi. Consider că acum, cu chestia asta cu terorismul, ei au războiul pe care şi l-au dorit mereu. Cumva, este pervertit la un război continuu. E, nu ştiu, cred că dacă noi am putea să stăm şi să vorbim despre cum l-am putea opri, am face-o, nu?
E cum a zis Eisenhower când a părăsit biroul: „Feriţi-vă de maşinăria militară industrială!” Şi el a fost un republican şi un general care a luat parte la „Ziua D” [N. red.: 6 iunie 1944, când Aliaţii au invadat Normandia], mergând în Normandia şi Franţa. Şi EL a zis-o… E destul de înfricoşător, nu?

Metalfan: Dar ai şi alte tipuri de piese, precum „Cleveland, Ohio”. Bănuiesc că aici ar fi vorba despre originile tale, o presupunere uşoară, haha!

Woody Leffel: Da, când am început să fac trupe rock’n’roll, ştii, eram unul dintre primii oameni care aveau părul lung şi spectacol cu lumini psihedelice, iar noi eram numiţi „carnavalul Renaşterii”… Şi, băi băiatule, zic că aveam zeci de mii de fani… Oameni din şcoala gimnazială, oameni din liceu. Dar erau o grămadă de oameni care ne urau din cauza părului meu lung şi felului în care ne îmbrăcam. Şi îi aveam pe oamenii aceia pe care îi numeam „javre” sau „coaie unse” [N. red.: jargon care îi descrie pe cei care arată ca şi când nu s-ar spăla frecvent] care încercau să ne chinuie, să ne bată şi chestii din astea. O groază de lucruri din astea se întâmplau, trebuia să te temi pentru viaţa ta de multe ori, ştii… De-acolo a venit asta, plus stadiul deplorabil al aerului, al apei şi tot. În anii ’60 am avut un râu care a luat foc. Dar la vremea la care a ieşit piesa, trecuse deja, ştii… Însă erau încă destui oameni furioşi, iar odată cu războiul din Vietnam, eram cumva „noi împotriva lor”. Probabil de-aici a ieşit cântecul ăsta.

Metalfan: Care a fost sclipirea la „You’re in America”?
Woody Leffel: Doar mă gândeam la agresivitate, lăcomie, oameni care nu sunt cinstiţi… E chiar ca azi, când oamenii dau vina pe ghetouri şi alte părţi ale unui oraş pentru droguri sau altele. Dar ei nu se gândesc: „hei, dacă le dăm oamenilor ăia nişte joburi poate n-ar mai fi aşa rău.” Oamenii bogaţi se uită într-o singură direcţie, dând vina pe puşti pentru crimele lor dar ei nu se gândesc: „păi, poate ar trebui să facem ceva cu asta, poate ar trebui să ajutăm!” Aşa că în principiu este vorba despre cum noi, europenii am venit aici şi ne-am purtat urât cu minorităţile timp de sute de ani. Mă auzi, da?

Metalfan: Corect. Un alt lucru interesant la album a fost coperta. Era foarte deosebită pentru vremea aia, credem noi. Ştii povestea acestei lucrări?
Woody Leffel: Nu sunt foarte sigur de asta. Cred că a fost ideea cuiva de la RCA. Eu am avut ideea cu siluetele, dar cred că cea cu soarele a venit de la casa de discuri. CD-ul cu luna, aia a fost ideea mea. Dar cred că ideea originală pentru copertă a venit de la RCA.

Metalfan: Un subiect demn de menţionat e faptul că tu (sau cineva din trupă) a venit odată în Europa şi a aflat că discul era vândut ilegal pe continentul nostru. Ai vreo idee legată de cum s-a întâmplat asta? Haha!
Woody Leffel: N-am nici cea mai vagă idee, fiindcă am drepturi de autor pe versuri, dar nu am pentru muzică. Se presupunea că George Freije, managerul avea drepturi de autor asupra chestiilor noastre, dar nu cred că a avut vreodată. Ăsta e doar un lucru pentru care trupa n-a continuat. Dar am drepturi de autor pentru versurile şi muzica de pe noul album. E, oamenii ăştia ne fură munca cu impunitate, sunt discuri la liber în Germania şi mai sunt altele în jurul Spaniei, cred. Deci, sunt ceva băieţi care fac CD-uri şi care scapă uşor, doar fură, ştii…
Celor de la RCA ar trebui să le pese, dar asta echivalează mulţi bani în viziunea lor…

Metalfan: Cred că ăsta e un caz foarte rar de aşa piraterie evidentă în Europa. Nu e ca în cazul „torenţilor” sau altele, e vorba despre CD-uri vândute în văzul lumii, haha!
Woody Leffel: Da, dar presupun că dacă ai cheltui bani pe un avocat să vezi ce şi cum, nu ştiu unde ai ajunge. Ai putea să-ţi iei un specialist ca să te menţii împotriva acestor companii, dar nu cred că vei vedea ceva de la ele.

Metalfan: Corect. Eram curioşi dacă mai asculţi muzică nouă. Sunt ceva trupe ca Scorpion Chid, Blue Pills, Orchid, trupe tinere care cântă chestii ca în anii ’70… Stilul tău, de exemplu. Le-ai ascultat vreodată?
Woody Leffel: În afară de Nirvana şi R.E.M. (stilul original al trupei), nu prea am umblat după ele. Îmi place mult „Disposable Heroes” de la Metallica, e un cântec foarte marfă, un fel de chestie anti-război… Dar nu prea mult în rest. Acum ascult The Love Group, ceva cu Arthur Lee în anii ’60 din Los Angeles, sau The Birds. Dar mi-ar plăcea să ascult mai multe piese de blues, hard rock sau speed metal – ce-o fi. Cum ar fi „Stone Cold Forever”. Dar asta e tot una veche. [N. red.: râde].
Însă nu prea ascult lucruri noi. Şi cred că asta se întâmplă pentru că radioul clasic în Statele Unite e chiar ridicol. Se pun aceleaşi 40 de cântece iar şi iar de 50 de ani încoace. E incredibil cum oamenii sunt atât de proşti şi continuă să asculte aceeaşi chestie. Adică, dacă aud „Hanging on in quiet desperation is the English way” [„Time”] de la Pink Floyd zic: „O, doamne! Chiar pui piesa asta IAR?” Dar oamenii par să fie în regulă cu asta. Cred că ei nu dau noilor artişti nici măcar o şansă, cum ar fi trupele pe care le-ai menţionat. Ele nu ajung să fie difuzate. Cum am zis, corporaţiile fabrică lucrurile. Auzi toate chestiile prosteşti ca Britney Spears, toate chestiile prosteşti ca Jonas Brothers, tot căcatul prostesc. Ar fi mişto să aud pe cineva tânăr cântând pe temele de la Led Zeppelin, dar trebuie să te duci să vânezi internetul pentru asta.
 


Metalfan: Un ultim lucru… Noi, de obicei rugăm invitaţii să numească câteva piese care i-au influenţat din punct de vedere personal sau profesional. Poţi să alegi un număr cum ar fi trei, dar poţi numi mai multe, n-avem limită de spaţiu, haha!
Woody Leffel: Uau! A, bine, aş zice Bob Dylan. Cred că în 200 de ani de-acum, dacă acest nor cu chestii încă mai atârnă pe-aici, cineva ar trebui să pună mâna pe o carte şi să citească versurile lui Bob Dylan. Nu cred că oamenii îşi vor aminti tot ce-a făcut el, dar ar trebui să îl ţină minte pe el. Deci Bob Dylan, „Highway 61”. Şi apoi „When The Music’s Over” de la The Doors. Pur şi simplu… Uau! Uluitor cântec! Pur şi simplu iubesc rock’n’roll-ul dat dracu’. Şi mai e piesa aia, „Hello” de la Lee Michaels care, cântată live, este incredibilă! Dacă mai sunt ceva băieţi pe-aici care vor să aleagă un cover şi să-l expună, ăla e „Hello” de la Lee Michaels. Şi el cântă la orgă, aşa că dacă faci asta la chitară cu drive, cred că oamenii vor asculta. Îmi place blues-ul de asemenea, cum ar fi Willie Dixon, de unde Led Zeppelin a luat pe cât de mult a putut. Mai e Foreigner de asemenea… Bine, e o grămadă de muzică bună.

Metalfan: Mulţumim foarte mult pentru timpul acordat. În final, nu e obligatoriu, dar dacă ai vrea să laşi un mesaj pentru cititorii noştri, ăsta-i momentul, haha!
Woody Leffel: Mi-ar plăcea să spun doar „peace and love to all”!
Autor: Tzugu, H., Gina S.
   June 07, 2017  | 0 Comentarii  | 1020 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Woody Leffel (GRANICUS): pur şi simplu iubesc rock’n’roll-ul

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri