Roadburn 2018 – expediţie în canion-paradis

 Cea mai frumoasă săptămână de aprilie petrecută vreodată în Tilburg s-a consumat între zilele 18 şi 20 şi ceva… Roadburn a început pe 19 aprilie, iar frumuseţea a fost accentuată de prezenţa soarelui care arunca zilnic peste 20 de grade înspre şopârlele cu triocuri de rockeri sau nu, fiinţe cu logouri de apartenenţă într-o religie neoficială dar evidentă, ori nu. Atât de marcantă a fost componenta climatică pe parcursul celei mai recente ediţii Roadburn încât am auzit oameni vorbind despre creme cu protecţie solară şi panică pentru pieile albe. Nu a fost chiar aşa extrem, să ştiţi, doar o primăvară mai explozivă. Celor de prin vest şi nord sigur li s-a părut cam mult. Dar tocmai soarele m-a ţinut mult pe-afară, prin barurile de pe aşa-zisul „Weirdo Canyon”, unde mă întâlneam cu oameni de care îmi era dor, sau observam, poate şi cunoaşteam nişte băştinaşi, oameni cu vârste respectabile, care au trăit „greu”, cu poveşti pe feţe ce trădau zeci de ani de frenezie extremă şi hedonism mizerabil în preajma izbucnurii şi desfăşurării unor subculturi underground super-spectaculoase. Şi, aş putea să vorbesc mai mult despre concertele la care n-am fost, să-mi închipui ce s-a întâmplat acolo unde nu am aflat. Am pierdut câteva chestii interesante, dar nici acum nu m-aş apuca să mă înghesui cu o grămadă de inşi într-un club mai mic sau mare, ba chiar aş încerca să învăţ să fac nişte ritualuri de venerare a aerului. De exemplu, californienii Earthless au fost artişti in residence anul ăsta şi nu ştiu ce fel de jams au pus în scenă. A fost mult mai multă atenţie acordată înspre zona asta geografică şi stilul unor grupuri care colcăie pe-acolo, astfel a existat la Roadburn în 2018 fenomenul The San Diego Take Over, care a cuprins trupe ca Harsh Toke, Joy, Sacri Monti şi altele mai noi. Primele două nu erau deloc străine de scenele Roadburn, din ce ştiu eu, iar cu Harsh Toke am o amintire, de anul trecut parcă, cu o improvizaţie muzicală destul de benefică capului. Dacă mă apuc totuşi să-mi pară rău, un motiv ar fi faptul că nu m-am sincronizat cu schema nici unui concert din The Japanese Psych Experience, care a implicat trupe din noul val japonez de psychedelia, evident, adică Kikagaku Moyo sau Minami Deutsch, cea din urmă făcând ceva improvizaţie alături de vocalistul Damo Suzuki, care a făcut parte din celebrul grup de experimental şi krautrock, Can între anii ’70 şi ’73, adică suficient cât să „umble” la cele mai grave albume. Nici nu ştiu de ce exact am pierdut concertul ăsta, dar am auzit pe cineva spunându-mi că n-aş fi pierdut nimic până la urmă, fiindcă nu ar fi fost vorba de vreo formă a lui Suzuki care să ducă neapărat înspre ce ştiu nostalgicii cu Can. Până la urmă, n-am fost acolo, deci rămân cu întrebările. Cum la Roadburn există talentul de a se construi relaţii stabile cu artiştii din anumite găşti, pot să visez că haita de „japoneji” o să mai apară pe zonă într-un moment în care îmi pot canaliza atenţia mai eficient.

 Pentru 2018 curator a fost Jacob Bannon, asta a implicat vreo două concerte Converge axate pe două albume diferite, proiectul Wear Your Wounds a fost de asemenea inclus în line-up şi artistul american i-a chemat şi pe alţii pe care îi consideră valabili, cum ar fi Crowbar sau All Pugs Must Die, plus mulţi alţii. Bannon a fost prezent şi în grupul oamenilor cu atribuţii vizuale la ediţia asta, unde s-a întâmplat din nou, pentru al doilea an consecutiv, expoziţia de grup, „Full Bleed”, cu studioul de creaţie şi serigrafie Burlesque of North America în prim plan, de-aici şi numele fenomenului, care are în vedere un aspect tehnic din procesul de serigrafiere. Nu am fost la locul faptei, dar ştiu că s-au adunat o grămadă de artişti familiarizaţi cu întâmplarea visătoare din Tilburg. Pe lângă Bannon au fost Richey Beckett, John Dyer Baizley de la Baroness, Becky Cloonan, Arik Roper, Marald Van Haasteren, Thomas Hooper sau Maarten Donders. Despre o parte dintre aceştia, cum ar fi Cloonan sau Roper, am mai scris cu ocazia ediţiilor din trecut, când s-au prezentat cu expoziţii sau diverse acţiuni, aşa că îi las un pic în pace acum. Imaginea ediţiei din 2018 a fost realizată de Richey Beckett, care a ilustrat diverse pentru nume masive, de la Metallica, la Grateful Dead, Robert Plant până la Mastodon, ca să ne ancorăm şi în prezent. Îi place să creeze monstruozităţi cu trăsături foarte bine rânduite atunci când nu dă viaţă unor figuri feminine cu expresii destul de cuminţi, poate chiar diafane, un fel de zâne din basme urbane contemporane, aşa cum vedem şi pe posterul oficial Roadburn. Este o imagine pacifistă prin estetică şi subiect, ba chiar mă gândeam într-o zi când priveam press pass-ul cu imaginea respectivă că m-am scos cu vreun card de reducere la ceva magazin cu chestii exclusiv pentru fete, poate parfurmuri, fiindcă nu se concentrează doar figura în ilustraţie şi nici corpul nu iese mai degrabă în evidenţă, este practic un echilibru decorativ între cap şi trup, drept urmare se poate asocia mai degrabă cu o stare, un stil, sau un factor senzorial mai precis. E bizar că fac astfel de trimiteri în contextul unui festival de muzică bazat pe psychedelic, avant-garde, stoner, sludge, hardcore şi mulţi alţi hibrizi ai rockului şi metal-ului până la electronica, un eveniment desfăşurat în Olanda, acolo unde iarba e ieftină şi legală pentru toată lumea, iar drogurile de alte feluri reprezintă nişte lucruri multe prea obişnuite ca să mai fie socotite, deci probabil că la prima vedere fanteziile n-ar trebui să ducă neapărat la o lume parfurmată reprezentată de un personaj atât de blând, dar până la urmă, unde-i problema? Probabil că nicăieri. Dacă cineva pierdut pe aici se întreabă de ce îmi ia aşa mult până când ajung la amintirea concertelor, asta se întâmplă pentru că nuanţele sunt foarte importante când vorbim despre Roadburn şi pentru că se fac foarte multe eforturi în schemele destinate ochilor, mi s-ar părea un pic aiurea să nu le menţionez, aşa cum se întâmplă în textele celor mai multe publicaţii care vizitează evenimentul. Nici măcar n-am cercetat spaţiile destinate pentru arta plastică şi uite că tot sunt câteva lucruri de spus.

 Alt artist necesar în lumea Roadburn în mod constant este Maarten Donders, mult mai preocupat de tradiţia psihedelică şi care nu se sperie nici de latura mitologică a expresiei. A ilustrat câteva întâmplări şi la această ediţie, în culori potrivite circumstanţelor şi cu subiecte ireale, pe măsura situaţiei. Tot el a realizat şi posterul pentru anul viitor, care a fost deja prezentat în booklet-ul festivalului şi în fanzinele făcute la locul faptei. De data asta, imaginea implică mult mai multă monumentalitate şi îmi place să o traduc conform semnificaţiilor din tarot, fiindcă înfăţişează în mod evident un eremit a cărui sursă de lumină ia o formă zburătoare, la propriu, iar în acelaşi cadru ne confruntăm şi cu ideea de trezire a energiei animale. Destul de adecvată această ilustraţie pentru primele nume anunţate deja pentru 2019, adică Heilung cu latura medievală a nordului la înălţime, Louise Lemón cu perspetiva sa death gospel şi legendarul grup olandez, Gore. O altă prezenţă obişnuită printre artiştii locali de la Roadburn este Richard Schouten, un pictor foarte talentat, cu o expresie care face realismul să capete proporţii onirice prin pensulaţia subtilă cu efect de fermecătorie. Ce mi-a rămas pe retină anul acesta a fost o lucrare reprezentând un colţ de dimensiune urbană supus abandonului, o consecinţă dezastruoasă numai bună de anunţat momentul Godspeed You! Black Emperor. Şi, ca de obicei, prietenul Vince Trommel, a fost de asemenea acolo şi şi-a pus amprenta pe o grămadă de lucruri care izbucnesc în horror şi ironie. Cineva a lipsit totuşi de-aici şi este vorba despre Kim Holm, cel care portretizează muzicienii în timpul concertelor şi care anul trecut a ilustrat pentru Metalfan câţiva artişti care au cântat la Roadburn. A avut o expoziţie solo de curând şi poate multe altele care nu l-au lăsat să se deplaseze. Poate la anul formula redevine completă… One can only dream.

 Despre sesiunile de comunicări, întrebări şi răspunsuri n-am nici cea mai vagă idee. Ştiu doar că s-au prezentat publicului pentru vorbe Cult of Luna şi Julie Christmas, organizatorul Walter Hoeijmakers şi alţii cu tot felul de aspecte de dezbătut. Nici pentru Roadburn Cinema nu m-au lăsat oamenii să-mi fac vreme. Am înţeles că s-au pus în principal scurtmetraje, despre treaba cu „Full Bleed”, despre Melvins sau despre Scott Kelly. Altfel, spaţiile de concerte s-au diversificat din nou. La scena principală de la 013 cu anexa Green Room, biserica Het Patronaat şi inaccesibilul Cul de Sac, s-au adăugat încă două săli aflate într-o singură clădire, la care se ajungea după vreo cinci minute de mers pe jos din zona 013 sau Weirdo Canyon. După ce treceam de un pod, găseam spaţiul cu Koepelhal, cu o sală în care intrau lejer peste 1000 de oameni şi, Hall of Fame, un loc mai mic, pe care încă nu l-am descoperit. Zona avea un oareşce aspect de fabrică, un spaţiu muncitoresc unde existau şi cele necesare pentru skaters, dar şi un sector mic, exterior, cu iarbă şi bănci de lemn unde să-ţi fi văzut de treabă. Din interior părea o hală bine comportimentantă şi e drept că sunetul nu era aşa serios ca la 013, fiindcă spaţiul genera ceva ecou, dar au fost cazuri în care sunetiştii au reuşit să anihileze factorul ăsta. Acolo au fost puse şi toate cele legate de merchandise, plus expoziţiile şi am înţeles că gaşca americană a venit şi cu o maşinărie de imprimat, ca să producă pe loc postere pentru cei ce doreau să vadă procesul şi să rămână cu ceva. Mă obişnuiesc greu cu schimbările de structură, în general, d-aia n-am stat prea mult pe-acolo. Mi se părea un pic peste mână.

 Ce e interesant e că de data asta Roadburn a început cu sfârşitul… Sau cu apogeul ca să avem mai mult sens lumesc în cuvinte. Era joi, prima zi, când de pe la ora trei dup-amiază începuseră show-urile, Yellow Eyes, Sannhet, Pharlee şi Zvi erau primele, toate se desfăşurau cam în acelaşi moment, dar nu ştiu cui i-a păsat. În scurt timp avea să înceapă Waste of Space Orchestra, primul concert de la scena principală, care cred că a rămas drept momentul suprem pe tot parcursul evenimentului şi, nu m-am auzit doar pe mine spunând asta. E vorba despre gaşca finlandeză ştiută ca the Wastement collective, unde membrii din Oranssi Pazuzu şi Dark Buddha Rising în rol principal se animă unul pe altul cu tot felul de provocări, îi găsiţi pe unii dintre ei şi în proiectul de experimental psy, Atomikylä. Waste of Space Orchestra a reprezentat o premieră pusă la cale de entitatea Roadburn, care a finanţat această întâmplare, printre altele. Membrii celor două trupe menţionate au pus în mişcare o adevărate orchestră, cu două seturi de tobe, două tipuri diferite de bas, trei chitare, sintetizatoare şi alte clape, o voce principală care avea să intervină mai târziu în concert, dar şi voci secundare care au armonizat nenorocirea… Iniţial, ai fi putut spune că de pe scenă se auzea ceva ce se contopea cu aşteptările oricărui om familiarizat cu detribalizarea înfăptuită prin estetici doom şi drone de Dark Buddha Rising, pe de-o parte şi cu mantrele spaţiale, electrice şi animalice din muzica Oranssi Pazuzu, pe de alta. E clar că dacă nici aici nu aveam de-a face cu muzicieni chitiţi pe experiment pur, nu ştiu unde îi mai găseam atunci când hotăram să umblăm prin zonele bogate în „metal”. În fapt, Waste of Space Orchestra a reprezentat mai mult decât închipuirea iniţială graţie profunzimii atinsă prin muzică. Cu siguranţă că a fost spectaculos să vezi vreo zece muzicieni pe scenă coordonându-se atât de strâns într-o expresie deloc obişnuită, mai ales că şi-au păstrat modalitatea graduală de a compune, iar punctele de culminare ale pieselor puteau chiar să-ţi anuleze conştiinţa de sine dacă aveai deschiderea să mergi pe drumul indicat de instrumente. Cuvintele vin greu spre imposibil în legătură cu acest concert şi, încă din momentul întâmplării am simţit că starea aia imprimată atunci mă va urma până mai departe în viaţa asta. Secunda în care noul vocalist Dark Buddha Rising, Marko Neuman, a apărut pe scenă, cred că a reprezentat cu adevărat momentul de cotitură spre irealitate. Omul e incredibil de talentat, i-am auzit pe unii comparându-l cu vocea King Diamond sau cu Diamanda Galás, dar e altceva la mijloc, chiar dacă poate atinge note acute precum „regele” sau se poate dezumaniza precum Diamanda, lumea lui e în altă parte. Îl consider deci fără asemănare, pot doar să-l apropii în mod destul de firav de David Tibet în cazul construcţiilor anumitor fragmente, mai degrabă în felul de a lăsa individualitatea să iasă la iveală în melodicitate şi prin modul de a aborda cuvintele.

 Membrii orchestrei au apărut în faţa oamenilor sub un aspect al simplităţi, dar o parte dintre ei erau mai vizibili datorită înfăţişării ritualice inspirată cumva din dimensiunea amerindienilor. Unul dintre chitarişti ieşea cel mai mult în evidenţă de la distanţa considerabilă de la care priveam scena, avea urme de negru pe faţă şi pene în cap, fără să amintească de vreun kitsch. Apoi, mulţi purtau la gât un pandantiv mare, format din semilune şi nu m-aş aventura să încerc să descifrez fără context acea imagine care apărea proiectată şi pe ecranul imens de pe scenă. Apropo de proiecţii, acesteau mergeau de la abstract la figurativ până la fantomatic şi psihedelic, iar muzica rămânea un fenomen deosebit în fiecare moment. Nu aş fi găsit niciun pasaj căruia să-i pun la îndoială inspiraţia colosală. Despre aspectul conceptual cu care Waste of Space Orchestra s-a prezentat la Roadburn s-a scris câte ceva în prezentările oficiale şi, astfel am înţeles că intenţia muzicienilor finlandezi a fost să consolideze un fel de ceremonial prin care să pătrundă în conştiinţa a trei fiinţe diferite, toate în căutare de realitate şi clasificate ca The Shaman, interpretat de chitaristul Dark Buddha Rising, Vesa Ajomo, care avea misiunea să prevadă viitorul sumbru al oamenilor, The Seeker, în persoana lui Juho Vanhanen de la Oranssi Pazuzu care trebuia să opereze în secret la căutarea adevărului şi The Possessor, vocalistul Neuman despre care am pomenit mai sus, în rolul de a manipula celelalte două forme, cu intenţii nu neapărat fericite. Dacă vrem să traducem din punct de vedere spiritual ce s-a întâmplat de-a lungul actului Waste of Space Orchestra, nu cred că putem vorbi nici despre negativ, nici despre pozitiv şi nici despre un conflict înrădăcinat în dualism, aşa cum am fi tentaţi să credem când aflăm câte una, alta din prezentarea proiectului. Cred că a fost vorba doar despre manifestarea fiecărei laturi a existenţei, un principiu destul de tensionat deja pentru a mai face uz de alte găselniţe. Ca să n-o mai lungim cu capitolul ăsta, e de reţinut că acest moment ar mai putea fi pus o singură dată în scenă, undeva în Finlanda. Aşadar, oamenii care umblă prin nord ar putea fi privilegiaţi cu o astfel de intensitate nemaiîntâlnită în acest colţ de underground, iar restul, n-au decât să aştepte materialul cu live-ul de la Roadburn înregistrat. Ar trebui să se întâmple asta, deşi nu mi-a spus nimeni nimic. Ar fi dubios să nu se întâmple!

Scopul meu era să ies de la concertul Waste of Space Orchestra înainte de încheiere. Ştiam că la Green Room începuse între timp să cânte Toby Driver, faţă de care aveam o vinovăţie… Artistul american a cântat o dată în Control din Bucureşti, în urmă cu vreo doi ani, iar eu n-am fost. Nici măcar nu mă aflam în afara oraşului în acel moment, ci doar regretam că uneori beam prea mult şi îmi organizam viaţa prea puţin. Am avut nişte experienţe mult prea marcante cu hibridul stilistic creat de Driver, în special cu Maudlin of the Well, fără să neg frumuseţea impresionantă a ceea ce se cheamă Kayo Dot. Mă gândeam, după ce asimilasem o grămadă de haos şi necunoscut de la Waste of Space Orchestra, că poate Driver se satură de Europa şi nu mai vrea să vină niciodată pe-aici (deşi nu există niciun indiciu cu privire la aşa ceva), sau poate mă calcă tractorul şi nu mă mai interesează cine unde vine. Până la urmă, decizia a fost simplă, ultimele zece minute din nebunia fascinantă a finlandezilor nu mai erau luate în considerare.

 Am băgat nişte tutun repede, repede sub un soare care începea să istovească creierul şi am revenit la răcoare. La Green Room, cumva vizavi de scena principală, mai erau câţiva oameni… Foarte puţini şi Driver cu chitara şi cu back tracks… Uşile erau închise dar pe sub ele încă se mai infiltra nişte întuneric de la the Wastement. Muzica lui Toby Driver era bună de închipuit o mare, ceva de băut cu fructe stoarse, un fum şi oameni transparenţi, puţini la număr. Până nu s-a terminat Waste of Space Orchestra, nu am simţit mare lucru cu Toby Driver. Muzica de dincolo se cam auzea, iar el era mult prea liniştit. Doar ultimele două, trei cântece au fost date în condiţii okay, ceva de pe un viitor material şi altceva pentru care memoria nu mă ajută cu un titlu. Am făcut bine că am sacrificat epilogul finlandezilor, fiindcă paradoxal, Driver m-a adus cu picioarele pe pământ, chiar dacă e genul mai contemplativ decât orice v-aţi închipui. Nici prea multă beznă nu te ajută, în general, chiar dacă reprezintă un fundal potrivit pentru a da naştere misterului.

 
 Earthless, Khemmis, Uniform, Stomach Earth, Black Decades cântau fiecare pe unde apucau, iar eu vream să mă odihnesc deja. Aveam o lucrare, precum zidarii, trebuia filmat tot concertul norvegienilor de la Årabrot, din Het Patronaat. Era prima dată când interferam cu muzica lor, aşa că m-am prezentat la proba de sunet şi am aflat că era vorba despre un post-punk, destul de punk, vag noisy şi o componenţă care promitea dezax. De-abia când m-am întors acasă am aflat că oamenii au avut de-a face şi cu d-alea Stephen O’Malley, sau Hjelvik de la Kvelertak, n-ar fi trebuit să-mi fie chiar atât de străini, mai ales că scot albume de la începutul anilor 2000 şi că cel din 2016 a fost ales albumul anului în The Quietus. Dar atunci nu contau prea mult informaţiile, începuse concertul, biserica se aglomerase total şi vitraliile alea impuneau o căldură destul de grea… Mult mai grea devenea situaţia când trebuia să fixez cu tot corpul o lentilă instabilă, cu toată mulţimea căţărată în spatele meu, fiindcă nu exista photo pit sau vreun ţarc de genul, dar totuşi puteam să pricep că era distracţie cu oamenii ăştia pe scenă… Ritmul nu era prea alert, iar definiţia noise venea doar din straturile puse pe synth, manevrate de o fată cu aură interesantă, care dădea şi cu vocea pe lângă omul principal cu chitara şi cu stilul lui de sectant. Din păcate, nu am putut să mă bucur de vocea ei, fiindcă eram aproape pe scenă şi monitoarele din direcţia mea redau totul mai puţin vocea cu pricina. Doar într-un moment acustic am putut să o aud şi mi s-a părut că aveam de-a face cu un timbru destul mişto.

 

 Nu-mi ajunsese toată extenuarea fizică de la concertul ăsta, de unde am ieşit într-o formă deloc vie, aşa că m-am încumetat să intru la Cul de Sac, loc de care mă feresc oricând altcândva, indiferent de line-up… Aveam o treabă totuşi la Insect Ark şi m-am riscat deci, ca să mi se confirme că nu am de ce să sper că am să văd vreodată alt concert acolo. Spaţiul era mult prea mic, iar oamenii erau toţi. Mi-a luat câteva minute să trec de bar ca să şi aud ce se întâmpla pe scena unde era Dana Schechter, pe care unii o ştiu de la Bee and Flower, proiect cu care expunea o voce minunată într-un aranjament ce mişca senzorii afectivi într-un mare fel, sau de la Wrekmeister Harmonies, cu care a venit la Dark Bombastic Evening anul trecut, parcă. Alături de Schechter, care opera un lap steel, se afla colega ei Ashley Spungin, la tobe şi atât. Socoteala cu cele două artiste era că reuşeau să facă un doom sludgey şi mizerabil, total instrumental, fără chitară tradiţională. Nu am înţeles mare lucru din cât am stat la concertul respectiv, drept pentru care aş putea să vorbesc despre multe alte chestii în care Schechter e implicată şi nu despre Insect Ark, dar nu e cazul. Pe scurt, doar maniera e inedită, substanţa este una mult prea utilizată ca să mai mişte ceva în capul meu.

 Am plecat şi de la Cul de Sac, iar acul care trebuia să-mi indice câtă energie mai aveam, se fixase pe zero. Mai erau pe scene sau urmau să apară Wreck and Reference, Fuoco Fatuo, Hällas, Ex Eye, Galg sau Kælan Mikla, ultima fiind trupa de synthwave a unor islandeze pe care aş fi ascultat-o dacă nu cânta la Hall of Fame, care mi se părea atât de departe. La 013, pe scena mare intra Converge ca să cânte cel mai recent album, integral. M-am gândit că n-am chiar atât de multe amintiri cu albumul ăsta cât să-mi suprasolicit atenţia, chiar dacă e un material foarte în regulă şi, mai bine aveam să mă concentrez pe aceeaşi trupă în următoarea zi. M-am îndepărtat de scene şi m-am aşezat la aşa-zisul midgets’ bar, cu ideea că nu-mi părea rău dacă pierdeam Cult of Luna şi Julie Christmas cu albumul „Mariner” interpretat în totalitate. Clar am ratat ceva ce nu se va mai întâmpla vreodată. Mi-a plăcut Julie încă de când am auzit-o cu Battle of Mice, iar peste Cult of Luna am cam sărit considerabil de la „Salvation” încoace… Realizez că au trecut deja 14 ani de la albumul ăsta şi nu pricep cum e cu timpul deloc. Probabil că în altă zi pot avea sentimente mai bune faţă de materialele mai noi ale suedezilor, dar n-a fost cazul la Roadburn. Alte concerte ale primei zile de la Roadburn 2018 au fost Hooded Menace, Horte, Mirror Queen, Weedeater, Dawn Ray’D, Une Misère, Harsh Toke. La Green Room fuseseră grupate vreo trei nume, mai târziu în noapte, sub tema Future Occultism… Toate la grămadă, nu ştiai precis când cântau unii şi alţii dacă te uitai pe program. Erau Bong-Ra şi Servants of the Apocalyptic Goat pe de-o parte, cu un metal nu foarte bun de cercetat, combinat cu bubuială, vedeţi break core şi alţi termeni destul de necinstiţi pentru definiţii muzicale, dar şi ceva din altă sferă, Phurpa… Nu ştiu cum a ajuns Phurpa în conjunctura asta, chiar dacă am înţeles că prezenţa acesteia a fost o soluţie de înlocuire a unui grup care a anulat concertul cu scurt timp înainte de festival. Noroc că am dat de nişte oameni care aveau cât de cât o idee despre momentul în care Phurpa avea să fie pe scenă, aşa că m-am întors la 013 în timp util, ba chiar înainte să înceapă soundcheck-ul.

 Phurpa e un grup coral din Rusia, specializat pe o tradiţie a şamanismului tibetan dintr-un timp pre-budist… E clar că vorbim despre un peisaj sonic extrem de special în orice context demn de povestit pentru un webzine cu „metal” în nume, sau orice publicaţie tipică. Phurpa are o istorie considerabilă şi poate unii dintre voi i-ar putea asocia pe ruşi cu Arktau Eos sau Halo Manash, mai ales că prima formă de manifestare din cele tocmai menţionate a fost cândva prezentă în Bucureşti, în 2012, mai exact, la Fabrica. Vorbim despre o muzică ce nu se axează pe emoţie, ci pe impact, asta ca să nu intrăm în toate chestiunile cu adevărat oculte, sau pur şi simplu, aflate dincolo de spectrul general al rostirilor din timpurile astea. Ce am auzit la Phurpa e probabil imposibil de ilustrat prin cuvinte, mai ales că frecvenţele depăşesc în amploare orice înregistrare cu performanţele ruşilor. Diferenţa dintre grupuri ca Arktau Eos şi Phurpa ţine de latura ritualică aleasă, aşa că la Phurpa componentele principale nu sunt instrumentele, ci vocile care execută cânturi din gât, iar elementele de percuţie nu fac decât să puncteze nişte capitole, în întelegerea mea. Maniera corală a celor de la Phurpa se poate defini deci prin procedee tantrice, iar rezultatul proiectat asupra publicului deschis la astfel de experienţă – una categoric stranie pentru obiceiurile noastre – este când înfiorător, când revelator. Pentru mine, întâmplarea de la Green Room a reprezentat un parcurs mental extrem de necesar existenţei proprii, care nu putea fi atins cu nicio altă experienţă. Interesant era ce se întâmpla cu percepţia când mintea alegea să fie pătrunsă de astfel de sunete inumane, plăsmuite totuşi de oameni ce îşi cultivau nişte puteri transformative, ajungând astfel un pic mai departe decât mulţi „colegi” din specie. Efectul putea fi cu adevărat uriaş dacă atmosfera din public era mai curată. Chiar dacă Roadburn e festivalul meu de muzică preferat, rămâne totuşi un festival, ceea ce prin definiţie se traduce cu o expoziţie grotească de comportamente. Cât a fost Phurpa pe scenă, au fost o grămadă de oameni în sală care n-au stat în loc o secundă. Podeaua era plină de pahare de plastic pe care ei păşeau neîntrerupt încolo şi încoace. Parcă eram într-un soi de „Mad Max” fără buget pentru fiare, era doar nimicul şi gunoiul şi câţiva sărmani care vreau să se ducă un pic mai departe cu trăirea. Alţii scoteau gaze din ei, la propriu… Stai aşa, ce făceau?! Da, e atât de ieftin să-ţi pierzi vremea scriind despre chestii ca astea, dar oamenii trebuie să scoată gaze când se află în mijlocul mulţimii la un festival, într-o vreme în care încă se mai flutură pe la nasul altora şi altceva, termeni emfatici precum „civilizaţie” în rigori de dezbatere ştiinţifică la colt de stradă ori news feed sau în manifestarea părerilor despre necesitatea elevării omului, depăşirii condiţiei, adică alte gaze. Spre finalul momentului, au rămas mai puţini oameni în sală şi atunci, cei mai mulţi menţineau liniştea, cu excepţia unui grup de vreo trei, patru inşi, aproape agăţaţi de scenă… Morţi, nu îşi dădeau seama ce ar putea face cu timpul lor, era evident că Phurpa nu le transmitea nimic, dar poate că li se părea confortabil spaţiul, li se părea marfă să şi glumească despre faptul că oamenii din jur se uitau urât la ei sau le spuneau direct să lase gălăgia… Au fost multe interferenţe de acest tip, dar în final, tot n-au putut să anuleze ciudăţenia şi imensitatea dovedite de Phurpa. Dacă ruşii şi-au atins scopul şi în toate comedia asta deplorabilă, înseamnă că ştiu ei să facă ceva!

 A doua zi am vrut să văd care e treaba cu noul venue adăugat festivalului, Koepelhal. Acolo cântau cei de la Mutoid Man, cu toboşarul de la Converge şi cu Brodsky, care a fost şi el prin trupa cu pricina, dar are activitate mai lungă la Cave In. Show-ul Mutoid Man parcă a fost un interval de timp în care m-am uitat la televizor, am schimbat canalele aiurea fiindcă nu ştiam la ce să mă uit… Oamenii treceau cu fiecare piesă de la rock-n-roll la metalcore şi alternative, rock lejer, hard şi heavy metal, progressive. S-au distrat pe scenă la Koepelhal, au râs, şi-au arătat „mui”, au glumit, au mulţumit oamenilor că au venit aşa mulţi să-i vadă de „dimineaţă” şi le-au spus la mişto că la anul vor cânta pe scena mare… N-am intrat în sală de la început, când aş fi putut asculta cover-ul lor la „21st Century Schizoid Man”, mi-ar fi plăcut, dar mi s-a părut foarte tare şi cum au dat alt cover, la Led Zeppelin… Am mai ascultat „Bandages”, adică nişte miorlăială şi încă ceva, până când au început să facă un soi de caterincă pe care n-am înţeles-o, cu numele Nina Simone la mijloc. Urmau să cânte preluarea după cântecul ei, „Don’t Let Me Be Misunderstood”, dar mai aveam scurte drumuri de făcut şi neapărat, trebuia să-l văd la faţă pe Jonathan Hultén.

 Era încă devreme, aşa că ştiam că pot să intru la Het Patronaat fără chin, deci l-am găsit imediat pe Hultén androginul, cum îmi place să-i spun, pentru că aşa se prezintă. Pe scenă era un decor minimalist, un suport cu două măşti ca să adauge un pic de teatralitate momentului, adică un setting perfect pentru muzică din moment ce operează cu aceste două componente, minimalismul şi teatralitatea, plus un oareşce misticism. Chitaristul de la Tribulation, care e şi artist plastic pe lângă astea, arăta cumva ca întrepătrunderea unei gheişe cu o ţigancă. Pe lângă sobrietate era ceva mai nebun de atât în vestimentaţie şi machiaj, puteai detecta un pic de Orient pe-acolo, dar nu atât de pronunţat cât să poţi indica originea exactă. Cu chitară acustică şi cu un looper, Hultén cânta parcă mai mult de dragul poeziei decât din dorinţa de a face muzică, dar să nu înţelegeţi că trăsăturile melodice apăreau vagi sau se pastrau în plan secund, multe cântece sunau ca şi când ar fi fost compuse pentru acapella, iar toată dimensiunea folk ce caracterizează piesele acestui personaj era greu de prins într-o tradiţie exactă, ceea ce a fost minunat. E plină de viaţă muzica lui Hultén, aşa că m-am simţit într-un mare fel să o aud într-o sală de concert… S-a întâmplat o vrăjitorie acolo, n-am de ce să mă ascund după fapte. Mi s-a părut şi scurt concertul, nu cred că a durat mai mult de jumătate de oră. „Anguished are the young when they choose their lives.”

 
 La scena mare cânta Motorpsycho… Toată ziua! Erau două ore de fapt, pe care le-aş fi perceput ca pe o zi dacă n-aş fi avut ce face şi aş fi intrat la concertul progger-ilor norvegieni. Chiar acum ţin pe play albumul „Here Be Monsters” şi încerc că înţeleg de ce nu mă pot apropia de trupa asta niciodată, mai ales live, pur şi simplu nu-mi doresc o astfel de întâmplare. Altfel, înregistrarea nu mă deranjează neapărat. În fine, tot la Het Patronaat, înainte de Hultén, fusese un workshop cu Hugsjá, unde probabil că Einar Selvik vikingul a povestit şi a arătat oamenilor tot soiul de practici arhaice scandinave. După asta, tot aici au fost Panopticon, care a interpretat ultimul material lansat şi faţă de care nu am avut curiozitate şi, Planing for Burial, iar la Green Room au fost The Ruins of Beverast, Scatterwound, Kairon;Irse!, Minami Deatsch, Une Misère, Dhidalah şi Joy, ca să pun tot programul de-acolo, pe care nu l-am cercetat deloc în acea vineri. Am mai ieşit un pic în decor în schimb, apoi m-am întors că aveam ceva de rezolvat, un interviu de filmat care s-a întins în timp şi pentru care am pierdut concertul Crowbar, unde sludger-ii americani au cântat albumul „Odd Fellows Rest”. Îmi cam pare rău acum că n-am fost, am auzit că oamenii au dat-o şi foarte bine. Nu ştiu cum a trecut vremea din nou peste mine, că n-am reuşit să fiu la Converge chiar de la început. Era în plan albumul „You Fail Me”, iar eu am intrat în sală exact după „First Light / Last Light”, cumva un moment preferat de pe album, dar până la urmă mai erau multe secvenţe marfă pe materialul ăla… Şi ce mişto a fost să iau parte la aşa setlist, fiindcă m-am bucurat de tot albumul cu chestiile alea rătăcite în timp, doar că le-am auzit cu un sunet bestial… Instrumentiştii de la Converge sunt colosali, nu pot spune acelaşi lucru şi despre Bannon, mai ales că la show ţi se face dor de disperarea aia pe care o cunoşti de pe discuri şi uneori te întristezi că nu o auzi. Poate d-aia e mai sănătos să stai la moshing într-una. Oricum, Ballou şi Newton erau pe agitaţie la fel de mare ca Bannon, doar că şi cu instrumente şi cu backing vocals şi tot aveau mai mult volum, să nu mai vorbim şi despre toboşarul nebun şi cât de bine era totul. Pe la piesa opt, parcă, a fost şi Tompa de la At the Gates pe scenă, fiindcă e binecunoscută apropierea dintre el şi gaşca de hardcore plus altele, dar a avut o intervenţie scurtă. Am găsit însă ceva pe YouTube de unde am aflat că după ce s-au terminat piesele de pe „You Fail Me”, Tompa a revenit şi a apărut şi Baker de la All Pigs Must Die şi au cântat toţi „Wolverine Blues”. Eu am ieşit după „Hanging Moon”, fiindcă mă gândeam că poate îi văd pe Jarboe şi pe Father Murphy, dar coada din faţa bisericii mergea până foarte departe şi m-am gândit că aş putea să-i văd în condiţii mult mai liniştite, în Bucureşti, fiindcă aceştia erau turneu şi cei de la Control îi chemaseră şi aici, doar că nu m-am ţinut de cuvânt.

 Apropo de Tompa, înainte de al doilea concert Converge, a fost o audiţie cu ultimul album At the Gates, la subsolul din 013, ocazie cu care descoperisem o mină de aur, un bar care vindea cocktail-uri cu multe feluri de alcool tare, unele peste altele… Pe de-o parte îmi părea rău că audiţia nu se ţinea în sala de cinema, unde era un sistem audio criminal, dar pe de alta mă bucuram că descopeream lucruri noi de băut. Ascultasem deja „To Drink From The Night Itself”, dar m-am dus să mai ascult. Pot spune că discul nou omogenizează într-un fel adorabil istoria At the Gates, deşi e primul material fără Anders Björler, drept urmare e compus de fratele de la bas. E foarte just să fie comparat cu „The Red in the Sky Is Ours”, chiar dacă nu e la fel de agresiv. E totuşi un element comun foarte important, un soi de reprezentare a lipsei de speranţă prin mijloace sonore, concepută cu mare clasă!

 
 Am fost şi pe la Godflesh, unde oamenii industriei cântau albumul trei, „Selfless”, pe care în momentul cu pricina îl simţeam foarte opac. De-abia de la hitul „Crush My Soul” încolo am început să mă bucur de Godflesh aşa cum aşteptam, considerând duoul britanic un echipaj restrâns care nu făcea decât să parcurgă distanţe în subteran cu un lift stricat din care ieşeau arcuri peste urme de rugină şi sânge…

 N-am stat prea mult totuşi în filmul ăsta, am plecat spre Koepelhal să văd Igorrr şi am stat mai mult pe hol, s-au strâns mulţi oameni şi mi-a luat ceva vreme să intru. Dar odată ce s-a întâmplat, a fost ceva imens acolo. Ăsta e un bun exemplu de show cu sunet foarte marfă în acel venue cu rezonanţă nu foarte prietenoasă. Blasbeats cu electronica, drum-n-bass, pian în stil baroc cu multă melancolie, voce de om amărât, atât de amărât că bagă şi screams, plus altă voce, de femeie extraterestră, soprană din post-apocalipsă, „the fifth element” varianta independentă, astea sunt ingredientele care fac ca Igorrr să existe sub un indicativ unic. Cel care e recunoscut drept Igorrr, francezul Gautier Serre, capul răutăţilor adică, se declară fan de Meshuggah, Chopin, Cannibal Corpse, Bach, Domenico Scarlatti, Taraf de Haidouks şi Aphex Twin şi, da, am avut o combinaţie cu toate în live-ul ăsta fabulos. Cred că cea mai marcantă chestie a fost totuşi vocea Laurei Le Prunenec, nu i-am zis extraterestră doar ca să am o descriere la îndemână. E pur şi simplu o artistă incredibilă! N-am vrut să scot camera ca să am o imagine să pun mai jos, nu mi-a păsat decât să admir tot peisajul ăla dement, plin de oribil şi de viaţă, până la urmă… „Savage Sinusoid” e un album bine ancorat în prezent şi să aud o bună parte din acesta live a reprezentat un eveniment de ţinut minte. Alături de Waste of Space Orchestra, concertul Igorrr intră la cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat anul ăsta la Roadburn, în vreme ce Phurpa e din lumea necuvântătoarelor, aparent.

 Nu-mi ieşiră încă toate scânteile din cap declanşate la show-ul Igorrr, că m-am întors imediat la 013, unde i-am găsit pe oamenii de la Grave Pleasures, alţi finlandezi, cu un britanic inflitrat, care mi-au lăsat amprente foarte mişto în memorie. Au cântat super-mult de pe recentul „Motherblood”, un album care ţine fanii de Joy Division, Depeche Mode şi Bauhaus cu ciocul mic, unde vocea lui Mat McNerney face totuşi dreptate prezentului, chiar dacă urmăreşte o formă optzecistă de manifestare. E evident că avem de-a face cu un tribut plin de personalitate adus giganţilor din goth şi post punk. La show, sunetul mergea parcă pe modelul ăla similar cu ceea ce oamenii descriu ca producţie lo-fi, dar se potrivea cumva treaba asta şi aşa, Grave Pleasures a închis seara într-un mod super-cinstit, cu o discotecă gigantică pusă în mişcare. E drept că nu dansa toată lumea în sală, destul de puţini se mişcau, iar asta se întâmpla probabil pentru că oamenii, în general, au probleme în a lega festivalurile unde vin mulţi muzicieni cu chitare, cu dansul. Am auzit ceva scurt şi de pe „Funeral Party” şi sfârşitul a fost cum nu se putea mişto, împrumutându-se „Death Reflects Us” de la Beastmilk. Nimeni nu face o petrecere de înmormântare a minţii mai distractivă decât Grave Pleasures!

 Kikagaku Moyo, Furia, Damo Suzuki & Earthless, Sangre De Muerdago, Gallops au mai cântat pe scenele din Koepelhal şi Het Patronaat, iar în cluburile mici au fost Ulsect, peste care iar am trecut, Comet Control, Départe, Worship, Hexis, Sólveig Matthildur, Supersonic Blues cu setlist bazat pe cover-uri, Sacri Monti, Petry şi Red Octopus. Toate lucrurile astea s-au întâmplat în doar două zile. Aş mai avea încă două de disecat, dar am să fac un fast-forward. Următoarea zi începea cu Hugsjá, alt proiect condus de Ivar Bjørnson de la Enslaved şi Einar Selvik de la Wardruna, după ce ambele trupe din care provin s-au mai contopit într-o idee şi anume, Skuggjá. De data asta e si mai mult folclor, chiar dacă muzicienii caută să-l exprime pe înţelesul oamenilor de azi. Acesta a fost primul concert Hugsjá în afara Norvegiei, iar eu l-am priceput ca pe un moment liniştitor, o escapadă în poveste, o poveste în care peisajele erau personaje, nu fundaluri. Uneori era parcă prea mult folclor, alteori toate elementele compoziţionale curgeau în acest fel fericit pentru minte pe care l-am explicat. E cam greu să rezişti vocii lui Selvik, care spre finalul momentului a povestit şi despre ceva adâncimi cu valenţe arhaice. Am cam uitat detaliile şi nu mă bag la relatare, îmi amintesc doar senzaţia, ceva ce nu am mai avut la un concert din zona asta, deci e totuşi oareşce forţă în treaba asta pusă în fapt de nordici.

 Panopticon a avut încă un show la main stage, au fost şi Boris cu Stepehen O’ Malley, iar eu chiar n-am vrut să-mi pun corpul în pericol şi să-l expun la frecvenţe demente. Ultimul concert de la scena principală s-a consumat sub titulatura East Meets West Jam, adică Earthless şi Kikagaku Moyo. Bell Witch cu albumul „Mirror Reaper” a produs ceva senzaţie având în vedere că am auzit atâţi oameni vorbind despre asta, după care au urmat Wear Your Wounds, Mizmor şi de-abia la Zola Jesus am intrat. Nu ştiu de ce îmi aminteam ceva frumos cu cântăreaţa americană. Probabil că am ascultat vreunul din primele albume într-un moment în care am vrut să scriu ceva poveste pentru nimeni şi să am un fundal sonor care să creeeze doar atmosferă şi să nu mă deranjeze prea mult. Când am intrat în Koepelhal şi am văzut ce liniaritate înspăimântătoare se auzea dinspre scenă, toate amintirile mele cu Zola Jesus s-au dizolvat în ceva nedeterminat. Am plecat repede.
 

 Worship a mai avut un show, pe o scenă mai mare, unde doomer-ii nemţi au cântat de pe primul demo. Au fost şi cei de la Forgotten Tomb cu un concert la biserică, despre care am auzit că ar fi dat prilejul trupei să facă nişte declaraţii în care îşi arăta dragul vizavi de fascism, un motiv de telenovelă deci. NYIÞ and Wormlust, Aerial Ruin, Greenmachine, All Pigs Must Die, Thou x The Body, Occvulta, Petyr, Damo Suzuki & Minami Deutsch, Volcano din San Diego, The Heads, Sacri Monti, Maggot Heart, Verwoed, Mania, Planning for Burial, Phantom Winter, Kjeld, Hair of the Dog, Supersonic Blues din nou, Arctic, Rrrags, Dhidalah şi Old Tower şi cam asta a fost sâmbăta.

 Afterburner-ul se deschidea cu celălalt commissioned piece, Vánagandr: Sól án varma, o adunătură islandeză cu membrii de la Misþyrming, Naðra, Svartidauði şi Wormlust. Nu mă număr printre ascultătorii nici uneia dintre aceste trupe, dar combinaţia dintre toţi aceşti muzicieni mi-a plăcut. Era un soi de metal pe care nu pot să-l încadrez la black sau ceva generic, ci pot să-l bag doar într-un captiol sinistru. D-aia am şi apreciat treaba asta, mai ales că instrumentele se contopeau într-un soi de pustiu, fiindcă venea un synth peste ele cu nişte frecvenţe de te înnebuneau un pic. Poate că a fost o greşeală de inginerie şi atunci am putea vorbi despre un accident fericit, fiindcă s-a estopmat orice urmă de metal tradiţional şi s-a accentuat o stare de întuneric care sufoca mintea, deşi pe proiecţii vedeam explozii solare. Până la urmă, legătura raţională se înfiripa când priveai şi ascultai, fiindcă tot vacarmul ăla putea fi orice, numai lucru pământesc nu. Am înţeles chiar de la o parte din muzicienii că proiecţiile erau mult mai complexe, dar ceva s-a întâmplat şi s-a dus dracul fişierul când ei au ajuns în Tilburg, aşa că în loc de nimic, au pus acel footage cu furtuni solare.

 

 Mai devreme am vrut să merg la Wrekmeister Harmonies, dar prea multă lume vrea să facă asta ca să mai continui şi eu să-mi doresc. Bell Witch, Iron Chin, Dystopia, Watter, Hidden Trails, Wiegedood, Hell (nu britanicii), Spotlights, Syk, Zonal ft. Moor Mother (proiect cu Broadrick de la Godflesh şi cu Kevin Martin, care au avut Techno Animal, alături de o activistă de culoare din Philadelphia, precoupată şi poezie; împreună se pare că au dovedit cel mai exotic şi vânat moment de la Roadburn), Big Brave, Alda şi Project Nefast au mai cântat după aceea. Toată lumea era leneşă, fără chef, ca la orice Afterburner. Aş fi putut să merg să văd Wolfbrigade în bisericuţă, mi-ar fi plăcut, sunt convinsă, dar îmi veneau în minte expresii precum cald ca dracu’, aglomeraţie ca la puşcărie, picioare pe tavan, oxigen pierdut şi a fost foarte uşor să mă răzgândesc. Am intrat la Hail Spirit Noir mai târziu. Grecii sunt inspiraţi de psychedelia şi de progressive drept pentru care mi-a plăcut cum traduc influenţele astea. Sunt nişte oameni care trăiesc pe lângă mare, sau aşa mi-i închipui eu, n-ar trebui să fie gratuită imaginea de pe coperta ultimului album. Clapele lor chiar fac o legătura cu marea după părerea mea, dar nu mi-a mai plăcut când am auzit şi inspiraţia din black metal-ul banal. M-am decupat şi de-aici.

 Godspeed You! Black Emperor a fost ultima poveste de la Roadburn 2018 pentru mine. Canadienii au avut concert şi cu o zi înainte pe aceaşi scenă principală. Am fost şi-acolo, am fost şi la a doua reprezentaţie, ca să compun practic un show întreg din două. Seturile n-au fost prea diferite, aşa că ultimul album, „Luciferian Towers” a cam stat în focus, divizat cumva pentru ambele show-uri. Duminică cred că am auzit însă şi ceva mult mai vechi, de pe primul album poate, cred că într-o formă reorchestrată. Am simţit că ansamblul de muzicienii a ales oricum o formă mai liberă de interpretare a pieselor şi a fost foarte frumos aşa… O intersecţie între ambient şi abstracţiii contemporane cu scop de însigurare a ascultătorului. Era aşa greu să revii la realitate după ce ieşeai de la concertele astea care implicau şi nişte imagini proiectate, cu forme arhitecturale care-şi impuneau rigiditatea şi feţe umane îngheţate, dezolare clasică în monocrom, într-un montaj cu ritm foarte captivant pentru facere şi desfacere, aşa cum părea că se comporta si muzica. Toţi muzicienii au stat aşezaţi cumva în cerc pe scenă şi şi-au văzut de multitudinea de instrumente într-un fel demn de orchestră, au căutat ceva poezie, unii cu chitara, alţii cu vioara sau trompeta, dar au dizolvat-o apoi prin contrast în haos şi în pierdere, cu ajutorul a două seturi de tobe. Au fost multe alte stări plăsmuite, dar au trecut deja două săptămâni de la acest moment şi s-au mai întâmplat lucruri cât să nu mă mai pot conecta cu trecutul recent prea precis. Cine cunoaşte povestea Godspeed You! Black Emperor, ştie că grupul are şi un discurs asociat cu visarea dubioasă expusă prin succesiuni de note ba convenţionale, ba stricate, iar acest mesaj e de o natură foarte socială.

 Ultimul concert de la main stage însemna prima formaţie din China pe o scenă de la Roadburn, Zuriaake, un black metal transformat după metode progresive în ceva deschis la folclorul local. Vampillia a fost un nume care mi-a tot fost recomandat, ceva japonez cu metal, noise, balamuc total, pentru care am pus hyperlink pe nume, ca să vedeţi despre ce e vorba. Concertul a fost la Het Patronaat într-un moment în care nici nu cred că mai eram prin zonă. Vmo a închis festivalul în sala cu pricina, iar în rest, au mai fost Gost, Joy, LLNN şi Bison, dar ultimele două nume se află în turneu european şi ajung în Bucureşti, în Control, duminica de vine, pe 13 mai, după ce trec prin Cluj-Napoca şi Craiova. Deci, pot să-i văd pe danezi şi pe canadieni cu nişte post-apocaliptic sludge şi alte derivate mult mai heavy, într-un context mai liber, pe odihnă şi „relax”. Dacă nu am nicio perturbare în schemă, voi povesti despre ce se va întâmpla acolo.